Mircea Cărtărescu este promotorul unei imagini suprareale a evenimentelor obişnuite, animând obiectele printr-o stranie metamorfoză, plasându-le intr-un univers imagistic de certa originalitate.
In acest fel, in mod cu totul neobişnuit, in „Poema chiuvetei”, spaţiul apartamentului este locuit de fiinţe ciudate: chiuveta, muşamaua, borcanul cu muştar, tacâmurile ude. Toate acestea fac parte dintr-o „natură interzisă” intrisecă, definindu-se ca părţi ale unui univers, unul dintre universurile transcendente posibile. Steaua din colţul geamului de la bucătărie, la care priveşte cu nostalgie chiuveta, reprezintă şi ea un alt univers, situat extrem de departe, intangibil.
„Poema chiuvetei” re-scrie scenariul romantic al iubirii imposible dintre un muritor şi o fiinţă aparţinând supraumanului, ale cărei linii de antiteză sunt accentuate pină la grotesc. Este povestea iubirii unei chiuvete de bucătărie pentru „o mică stea galbenă din colţul geamului de bucătărie pentru „o mică stea galbenă din colţul geamului de bucătărie”. Intr-un fel, chiubeta este o Cătălina care se indrăgostaşte de un Hyperion transcedent: „intr-o zi chiuveta căzu in dragoste, /…/ stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa”. Degradat prin elementele care il repetă, scenariul romantic, marcat eminescian, este subminat, in mod esenţial, de faptul că se rosteşte in clişee ale vorbirii curente, clişee verbale care nu mai acoperă un sens. Ele vin să inlocuiască anumite formule consacrate ale hipotextului: descântecul de coborire al Cătăline devine, in rostirea chiuvetei: „dă-te jos”, inlcouind formula de chemare la Eminescu: „cobori in jos”; iar primul vers al „poemei” numeşte iubirea (inlocuind eminescianul „îi cade dragă fata”) prin „căzu in dragoste”.
In „Poema chiuvetei” , simptomatice sunt construcţiile explicative care, de fapt, nu explică nimic: „cum se pricepe şi el”, „care v-am spus această poveste”, „ce să mai vorbim”. Structural, poemul se bazează pe efecte de montaj contrapunctic, configurând o situaţie de simetrie intre non-cordanţa celor două registre (inalt-romantic şi degradat-in-clişeu) şi imposibilitatea de comunicare dintre aceste două planuri ontologice. Situaţia pare să fie anunţată de din titlu, al cărui doi termeni se revendică, primul , de la prestigiul textului romantic („poema”), al doilea, de la niveluul ontologic degradat („chiuveta”).
Versurile stabilesc o distanţă enormă intre lumea uranică, a stelei din depărtări inaccesibile, şi centralele electrice din subsoluri, „pline de becuri”. Invocaţia poetică adresată stelei implică un magnetism erotic al intregii fiinţe a chiuvetei: „stea mică, nichelul meu te doreşte, şifonul meu a bolborosit /…/ crăiasă a gândacilor de bucătărie”. Steaua devine astfel, in lumea modernă a artefactelor ffără valoare, un Hyperion degradat, care işi risipeşte lumina pentru obiectele uneu luni fără strălucire, in case , in medii ce conţin toate aceste resturi metalice. Totuşi, tensiunea ideatică a poeziei se asimplifică, figurând şi aspiraţiile banale ale stelei galbene, care iubeşte o „strecurătoare de supă /…/ privire la sensul existenţei şi la obiectivitatea ei”. Chiar plagiate după modele exemplare, cu reverberaţii cosmice, iubirile se consumă, totuşi, intr-o lume devalorizată, ca nişte tranzacţii pur mercantile: „şi intr-un foarte târziu îi făcu propunere muşamalei”. Un alt actor in această scenă devine „gaura din perdea”: „eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste. /…/ şi tot ce a fost mi se pare un vis”. Naratorii poeziei sunt multipli, fiind selectaţi din diverse medii ale tehnicii acaparatoare, personalităţi de stranie putere a poeziei, nota de poveste de dragoste ireductibilă, neconsumabilă dispărând după ce steaua galbenă, situată departe, nu mai rămine nici ea pe traiectoria ei, ci se situează intr-un spaţiu comun, banalizat, fără a se mai desprinde de aici. Lumea ca ansamblu este comunizată de sentimentul degradat al dragostei contemporane sterile şi lipsite de vlagă, iar coborârea stelei in lumea de jos arată că intreg universul este împânzit de aceste realţii ale destrămării misterului, ale situării in sfera lipsită de insemnătate a acestui tărâm inferior.