Tema poeziei este dublă - descrierea iernii, mai concret - a primei luni a acesteia, în corelație cu acțiunile eului liric, un îndrăgostit, ce resimte ninsoarea, contrapunând-o unor stări de purificare, de energizare, de procreare - înainte de toate sufletește (nevoia de a citi).

Poezia Decembre a fost publicata in revista „Romanul literar”, la 15 noiembrie 190. A fost inclusa in volumul Plumb din 1916 poate fi incadrata intr-o li­rica a iubirii.

Elegia ”Decembre” este definitorie pentru universul bacovian, caracterizat printr-un orizont închis („E ziuă şi ce întuneric...“), printr-o disoluție de proporții cosmice („Potop e-napoi și-nainte“), care, însă, comportă un caracter melancolic,  presupunând apropierea, contopirea firilor („Şi ningă... zăpada ne-ngroape“), un final firesc sugerat și de titlu (ultima lună din an și prima din iarnă, de la care toate încep - o paralelă creștină ar fi 25 decembrie, începutul unei noi ere, datorată nașterii lui Hristos), un final de apropiere, contopire a două extremități (îndrăgostiții) căreia îi poate urma un nou început, în esență - procrearea vieții pe pământ. 
Iubirea, ca lege generatoare a universului, este un moment de lumină („Mai spune s-aducă şi lampa“) în acest dezastru universal, dominat de moarte.

În acest poem, printre puținele zugrăvite în culori deschise, albul ninsorii neîntrerupte și rosul antinomic al jăraticului, poetul se visează într-un spațiu intim, protector, în fata sobei, în casa iubitei, dincolo de vitregia naturii, admirând fascinat peisajul exterior.


”Te uită cum ninge” - repetiția ne atrage atenția și mai mult asupra fenomenului natural - ninsoarea, ceea ce liric am putea traduce prin adunare, conjugare, apropiere. Ninsoarea e aducerea fulgilor împreună. Simbolul ”Ninsorii” în înțelesul bacovian înseamnă - o convergență inevitabilă a vieților, a energiilor spirituale, un ritm natural, ce menține însăși viața.

Titlul este un simbol dualist al destinului implacabil (cu început dar și cu sfârșit al vieții terestre), un prilej de meditație pe teme clasice.

Bacovia compară căderea izbitoare a fulgilor cu zilele trecătoare (asocierea dintre vijelia generată de fulgii căzători în goana vântului și zilele pe pământ): „La horn să ascult vijelia, /Sau zilele mele - totuna — /Aş vrea să le-nvăţ simfonia“. 


Iubirea este focul care menţine viaţa, de aceea poetul contemplă sfârşitul vieţii, sugerat prin simbolul „decembre“, în timp ce fulgii de nea, clipele timpului se scurg neîncetat ca o ninsoare: „Te uită cum ninge decembre, /Spre geamuri, iubito, priveşte/ Mai spune s-aducă jăratec /Şi focul s-aud cum trosneşte“. Aceste subtile corespondenţe sunt o trăsătură a stilului simbolist şi ele exprimă sentimentele de melancolie, speranţă, tristeţe, fiindcă universul pentru om e limitat de moarte.


Motivul dominat al corespondenţelor dintre stările sufleteşti ale poetului şi natură dă tonul de elegie al textului, ca şi în poeziile Miezul nopţii, Vânt, Marş funebru.


Motivul tristeţii, al spleen-ului prezent în Poemă finală, în Piano, se împleteşte cu motivul corespondenţei dintre simboluri, sentimente, culori, semne, sugestii: „Ce cald e aicea la tine./ Şi toate din casă mi-s sfinte,/ Te uită cum ninge decembre/ Nu râde... citeşte-nainte“. Cartea vieţii trebuie citită cu grijă, cu atenţie, cu gravitate, cu înţelepciune: „Citeşte-mi ceva de la poluri“, fiindcă ea este momentul când se face discriminarea, separaţia, unii la polul plus, adică la cer, alţii la polul minus, adică la iad. Viaţa nu e un joc, de aceea nu e nimic de râs, ci este un examen al sufletului, fiindcă literatura implică sufletul cititorului şi al autorului, ca în estetica suprarealistă.

Decembre este o meditaţie simbolistă, fiindcă eroii sunt sugeraţi, sunt doar nişte simboluri în împrejurări simbolice. Aşa cum luna decembrie este sfârşitul anului, al timpului, tot astfel timpul vieţii se apropie de sfârşit. De aceea tema, eroii, subiectul, sugerate prin motivul corespondenţelor dintre stările sufleteşti şi natură, au o proiecţie comună, în sensul că întregul univers pare a se destrăma, a se sfârşi o dată cu omul: „Potop e-napoi şinainte“, ca în poezia Lacustră. Acest raport dintre om şi univers, cultivat de romantici, este preluat de estetica simbolistă şi apoi de cea expresionistă, fiindcă omul este centru al universului în cultura europeană, influenţată de umanism.


Cultivarea intuiţiei şi sugestiei prin simbolurile: decembre (timp, bătrâneţea, iarna vieţii), vijelia (fortuna labilis, panta rhei), simfonia (conceptul de armonie, echilibru), focul (iubirea, viaţa) duce la o meditaţie asupra sensului vieţii. Viaţa, trăită în iubire, face ca toate să fie pline de sens, să fie sfinte („Ce cald e aicea la tine, /Şi toate din casă mi-s sfinte“), de aceea lipsa iubirii aduce întunericul din afară, decăderea vieţii sociale, dezagregarea universului, curgerea fără sens a timpului („Te uită cum ninge decembre“). Conceptul de poezie pură este sugerat de simbolul zăpada („Te uită zăpada-i cât gardul“), altfel decât în poezia Note de primăvară, unde era sugerat prin: „Mugur alb, şi roz şi pur“.


Gândirea analogică este prezentă prin analogia dintre viaţa omului şi univers, dintre sentimentele de tristeţe, melancolie, durere, iubire ale poetului şi vijelia, furtuna, viscolul, care dezlănţuiesc stihiile. Sunt sugerate principiul aerul prin simbolul „vijelia“, principiul apa prin simbolul „potop“, principiul focul prin „jăratec“, principiul timpul prin simbolul „decembre“, principiul pământul prin simbolul „poluri“, care poate sugera şi principiul spaţiul.


Structura si semnificatii :

– poezia contine sase catrene, prezentand o structura simetrica. Incipitul poeziei marcheaza pe langa asocierea cu titlul si ninsoarea o adresare directa la persoana a II-a. Aceasta face parte din monologul liric, avand rolul de a personaliza aceasta retragere intr-o alta lume.

– prima strofa are in centru invocatia catre iubita :”Te uita cum ninge decembre/Spre geamuri, iubito priveste..”, sustinuta de un ton imperative “te uita”, “priveste”

– se delimiteaza astfel doua coordinate spatial : spatial exterior al potopului , o oaza temporara de liniste si protective in fata furiei nestavilite a naturii; “jaratecul” si “focul” pe care il inteteste sunt elemente aflate in antiteza cu urgia exterioara, fiind menite sa intretina caldura sufleteasca, apropierea tandra dintre cei doi.

– soba cu “hornul”, ca si “geamul”, sunt singurele mijloace de comunicare vizuala sau auditiva cu mediul extern, caruia i – – se specifica “vijelia”, comparabila cu trecerea tumultoasa a individului prin propria-i viata; conditional-optativ prezent din versul “As vrea sa le-nvat simfonia” exprima dorinta eului liric de a resemna trecerii de a-si accepta propriul destin sfarsit prin moarte.

– apropierea de persoana iubita, ca si degustarea “ceaiului”, licoare care incalzeste sufletul, fac parte dintr-un ritual minutios respectat, care precede moartea : “Si ninga zapada ne-ngroape”

– invocarea unui final in doi semnifica eternizarea iubirii prin moarte, ei se vor afla impreuna si dincolo de barierele vietii;

– caldura si protectia casei iubitei confera o stare confortabila a odihnei binemeritate in urma framantarilor vietii

– spatiul devine sacru in special prin prezenta femeii ocrotitoare, care, desi devine sagalnica, se conformeaza ritualului

spatiul exterior este invadat de zapada a carei cadere se amplifica progresiv. Intr-o imagine apocaliptica in care ziua este inlcouita de noapte, de intunericul total “E ziua si ce intuneric…/[..] Te uita zapada-i cat gardul/Si-a prins promoroaca si clampa”.

– ultima strofa este  o anticipare enuntata in mod resemnat a iminentului sfarsit: “Eu nu ma mai duc azi acasa/Potop e-napoi si-nainte”.

– potopul cu semnificatii biblice pare ca a devorat intreaga natura, singurul spatiu neatins de semnele mortii, spatial sufletesc al celor doi indragostiti pastreaza specifica unui camin intr-o zi obisnuita de iarna.


În concluzie, poezia lui Bacovia are un mesaj foarte puternic, poetul îşi joacă propria dramă, însingurându-se de lume, izolat, chiar şi în propria-i frumuseţe. Geniul bacovian stăruie foarte mult pe o singură măsură a lucrurilor, cea interioară, metafizică. De acolo poetul, am putea spune, se alimentează, apoi procreând - prin vers, rod al muncii sale, transmis ulterior, nouă, ctitorilor, având încărcătura simbolurilor ce-l caracterizează.