Stancu, CE MULT TE-AM IUBIT – Rezumat

”Ce mult te-am iubit” este o nuvelă scrisă de Zaharia Stancu și publicată pentru întâia oară în anul 1970. Opera a apărut în volum alături de alte două texte scrise de Zaharia Stancu, ”Uruma” și ”Constandina”, toate cele trei scrieri avându-l drept personaj principal pe Darie, un alter ego al scriitorului.

În nuvela ”Ce mult te-am iubit” este prezentat episodul morții mamei protagonistului, acțiunea având o desfășurare lentă, cu accent pe ritualul înmormântării și pregătirile pe care le presupune un astfel de eveniment. Totodată, este evidențiat felul în care moartea este percepută de către oamenii simpli, din mediul rural.

Titlul sugestiv, “Ce mult te-am iubit…”, trimite cu gândul la dragoste care chiar este, de altfel, tema acestei sublime opere. Ironia sorții face însă ca această carte să cuprindă tema celei mai pătimașe și , totuşi, celei mai dureroase dintre iubiri, iubirea unui copil pentru cea care i-a dat naștere, cea care poartă desăvârșitul nume de MAMĂ. Acest roman este o odă închinată sacralităţii materne, o odă închinate unei iubiri efemere în plan terestru, dar veşnice în plan astral.
         
Zaharia Stancu, un autor controversat prin ideologia pe care a susţinut-o, transpune în această operă un moment crucial din viața sa, și anume trecerea în neființă a mamei sale.

Contrastul dintre viață și moarte este ceea ce dă nota definitorie a acestui roman, scriitorul redând sentimente cu care cititorului îi este imposibil să nu empatizeze, tristețea fiind  starea predominantă.
Scriitorul lăcrimează cuvinte pe care cititorul le absoarbe şi le transpune ca învăţături, cea mai importantă dintre ele fiind aceea că timpul este un duşman de temut, dar pe care nu-l putem învinge oricât ne-am dori. Timpul ne fură oamenii dragi, însă înainte de a face acest lucru, el ne acordă răgazul de a-i iubi pe aceşti oameni, iar mulţi dintre noi, în goana noastră dupa nimic, neglijăm aceşti oameni pentru ca în final să ajungem să înjurăm timpul. Nu, nu timpul e de vină. Noi suntem de vină că nu ştim să îi facem faţă. El este un duşman de temut, dar orice duşman poate deveni prieten dacă îl putem menaja prin vorbe sau fapte frumoase. În cazul timpului, el poate fi manipulat prin momentele frumoase pe care le-am putea petrece alături de persoanele iubite, trăind în prezent, trăind clipa de faţă şi nu pe cea care nici măcar nu ştim ce va aduce cu sine.

Limbajul este unul menit de a sublinia durerea și sentimentul de tristețe, fiind profund dramatic și introducându-l complet pe cititor în vârtejul gândurilor negre ale autorului. Farmecul literaturii române este întocmai acela că, tradusă în altă limbă, ea riscă să piardă din autenticitatea sentimentelor pe care autorul doreşte să le transmită publicului larg. “Ce mult te-am iubit…” este o carte românească în toate străfundurile ei, o carte ce îmbină sufletul cu cuvântul, o carte ce transmite sentimente pentru vecie dăinuitoare, după cum sugerează chiar punctele de suspensie din titlu, iubirea pentru cea care ne-a dat viaţă dăinuind dincolo de atemporalitate.

”Ce mult te-am iubit…” nu este o carte care se adresează oricui, ci doar acelora care pot conștientiza puterea adevăratului sentiment de iubire și acelora care pot empatiza cu contrastul dintre viață și moarte, precum și cu implicațiile celor două fenomene. Este o carte sublimă, desăvârșită prin complexitatea gândurilor exprimate de către narator, o carte care nu se adresează unei vârste, ci tuturor vârstelor, căci o astfel de iubire nu are timp, ci ea însăşi reprezintă timpul.

”Sărutarea a venit prea târziu… prea târziu… Uneori în viaţă toate vin prea târziu. Numai moartea vine întotdeauna prea devreme.” – Zaharia Stancu, ”Ce mult te-am iubit…”

Nuvela ne face să înțelegem mult mai bine ce inseamna satul romanesc cu tot ce cuprinde : trairi sufletesti, batalia pentru existenta,  pasivitatea in fata mortii…

De ce recomand aceasta carte ?

Cartea este un poem  al inmormantarii.  Ea mai poate fi considerata un poem al amintirii, al memoriei.  Inmormantarea este  pretextul pentru a opune moartea, vietii.  Desi concentrat asupra unei singure teme, romanul este o carte de o remarcabila bogatie, saturata de poezia tragicului. E probabil cea mai frumoasa si mai multilaterala dintre scrierile  autorului;  te emotioneaza, te framanta si constituie un indemn sa cugeti la propria ta existenta.

Coloritul national, profund original, serveste drept fundal unei ample meditatii asupra problemelor vietii noastre, a tuturor  gandurilor  ce  se opresc asupra copilariei si senectutii, asupra vietii si mortii, asupra fericirii si nefericirii, asupra pâinii cea de toate zilele, asupra muncii, asupra bogatiei si saraciei. Romanul nu-ti da ragazul sa-ti tragi rasuflarea, nu-ti ingaduie sa faci pauze, sa te refugiezi in liniste, sa te aperi, de torentul de idei si sentimente ce-ti navalesc in suflet;  el te constrange sa reflectezi, sa chibzuiesti, sa-ti pui probleme, sa te framanti…

In concluzie,  cartea poate fi interpretata drept un „bocet metafizic”  si este dincolo de orice consideratie  literara, cartea cea mai profunda si mai pura a lui Zaharia Stancu…de aceea,  va recomand sa o cititi cu  placere.