Poezia a fost scrisă pe 10 ianuarie 1955 şi a fost inclusă  in culegera postumă „Ultimele sonete inchipuite ale lui Shacespeare in traducere imaginară de V. Voiculescu”, care a văzut lumina tiparului in 1964.



„Sonetul CLXVII (13)” aparţine genului liric, iar specia literară din care face parte este sonetul. Tema este cea a iubirii care devine transfigurare („Şi-o dragoste inaltă şi-adâncă incepu”). Ideea este că o prietenie simplă se transformă intr-o dragoste mare şi profundă.

Eul liric trăieşte o stare de surpindere, inălţare, zbor. Impactul sentimentului  iubirii asupra eului liric este benefică deoarece evoluţia a fost cea dorită, dar totodată şi plină de farmec şi lumină fiindcă este încântat de avalanşa de sentimente de care a fost prins şi işi doreşte ca şi ea să fie cuprinsă de acelaşi sentimente.

Motivele inndă poezia: naşterea sentimentului de iubire (Pe noi prietenia nu ne mai încăpu), transfigurarea (Se prefăcu deodată coliba in palat, /Iar casnicele scule, in zâne ca-n magie). Simol al existenţei trupeşti şi pământeşti, imagine a gragilităţii şi singurătăţii coliba sufletului se transformă intr-un palat, simol al măreţiei şi misterului. Motivul redescoperii de sine (Eu regăsii in mine un suflet de-mpărat), desprinderea de trestru, şi înălţarea (Purtând puternic sceptru de vis şi poezie./ Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii). Cuprins de dragoste şi dor (…porni-vom războiul dezrobirii/ Din lumile ţărânei spre  unicul meu dor), eul liric a pătruns in acelaşi timp de fiorul creaţiei, al poeziei. Prin eros are loc accederea la eternitate  prin iubire (Să-ţi cuceresec şi ţie, in dreaptă stăpânire, /Alăturea de mine, un tron in nemurire!).

In primele 4 versuri poetul constată că prietenia nu era suficientă şi el face o definiţie a iubirii (năvalnica simţire, porniri, dragoste inaltă, adâncă). In versurile 5-8 observăm că consecinţele iubirii au schimbat lumea pe care o vedem noi şi o trăim. In versurile 9-14 autorul ne oferă o sinteză a celor comunicate (motivul înălţării, al ruperii de trestru şi cel al dorului), concluzia vădindu-se, in special, in ultimele două (motivul eternităţii prin iubire).

La nivel fonetic se remarcă procedeul asonanţei şi aliteraţiei care constituie admiraţia ca stare trăită a eului liric: repetarea vocalelor „a” (prea, grabnic, inaltă, palat) şi „u” (încăpu, crescu, mult), a consoanei „p” (pe, prietenia, prea).

La nivel stilistic dominaţia aparţine metaforei (2, 3, 8, 11) care exprimă intensitatea sentimetnului trăit. Apare şi epitetul (dragoste inaltă, adâncă), comparaţia (6, 9, 10).

Marca stilistică a modului de exprimare este pronumele „noi” care codifică relaţia dintre ele şi ea; „eu” reprezintă trecerea bruscă de la „noi” spre „eu” şi este intenţia de a demonstra că doar el a inţeles că prietenia s-a transformat in iubire; „ţie” exprimă o adresare direct ei, incercând s-o atragă şi pe ea in minunatul joc al iubirii. Verbele la perfectul simplu arată timpul trecut, dar cu nuanţe de permanenţă (încăpu, prefăcu, crescu), iar cele la viitor indică o posibilă realiazare intr-un viitor a iubirii lor (porni-vom).

Piciorul metric este iambic. In primele 4 versuri rima este imbrăţişată. In versurile 5-11 rima este incrucişată, iar in ultimele 2 – imperecheată fiind o formă clasică foarte armonioasă şi elgantă. In 8 versuri este prezenţa rima feminină care contribuie la exteriorizarea unei cugetări line, domoale, curgătoare. Rimele masculine, concise şi dinamice, susţin stările eului, caracterul emoţional al poezie.

Această poezie ne arată ideea de transformare a unei simple prietenii intr-o iubire adâncă şi profundă.