Printre capodoperele liricii lui Grigore Vieru regăsim și poezia "Cămășile". Apărută in volumul "Numele tau" (1968), ea este receptata ca un strigat de durere, dar si de alarma impotriva razboiului nedrept, impotriva mortii.
Creatia se circumscrie in tema preferata a autorului, ce ar putea forma un voluminos ciclu, al Mamei.
In cele trei strofe inegale ca numar de versuri, mama este simbolul dorului sj al sperantei romanesti, devenite scut de aparare impotriva oricarei dezlantuiri inumane.
Poetul resimte ranile razboiului pustiitor, pentru ca lui insusi anii fragezi i-au fost marcati de absenta tatalui, ucis pe front. In constiinta sa, "soarele este cel din urma ranit al celui de al doilea razboi mondial, pe care 1-a vazut "ridicandu-se deasupra jalei inlacrimate a m ilioanelor de oameni sj de copii". Poezia "Camasile" transmite durerea, jalea neostoita a mamei nemangaiate. Motivul cheie il constituie razboiul - acest flagel care 1-a secerat sj pe feciorul drag al acestei femei. Pentru mama indurerata, timpul pare a nu mai fi alcatuit din trecut prezent si viitor. Totul se contopeste intr-un singur moment cel actual, al asteptarii fara margini. Viitorul pe care ea si l-ar dori ramane o stare de spirit vag conturata.
Primul vers, reluat apoi la mijlocul poeziei, este construit dintr-o propozitie simpla, succinta deci, in care verbul initial "a fost" ar parea sa ne conduca spre un basm cu un Fat-Frumos, si cu o zana buna. Dar substantivul "razboi" pe care cade dur accentul, genereaza imediat o atmosfera de gravitate.
Legatura peste timp cu cei cazuti - de regula tineri - pe campul de lupta, este realizara de poet prin ceea ce se mai pastreaza in lada amintirilor amare: "camasi vechi, mai noi". Autorul da, astfel, evenimentului evocat un fior duios de intimitate familiala
Saptamana de saptamana, sambata de sambata aceste simple camasi de bumbac sunt mereu si mereu spalate la izvorul ce-si aduna firul si din lacrimile nesecate ale maicutei.
"De ani prea lungi de-a randul", mama, trimisa de dor si nadejde, cu camasile "in poala", isi indreapta pasii spre limpezile unde ale izvorului natal, imaginate ca o fermecata apa vie ce poate reda viata celor tineri, buni si drepti. Cu toate ca "De cat au fost, ah,
La izvor spalate S-a ros acum uzorul Si alb, bumbacul
S-a rarit in spate", cu toate ca n-au mai fost imbracate de multa vreme, mama simte ca straiele feciorului ei trebuie sa fie, in fiecare moment curate. Rabdarea i se altoieste pe o statornica speranta de acea nu se lasa prada disperarii.
Ca o adevarata Penelopa mama care a urzit candva panza camasilor, isi gaseste ratiunea existentei doar in ideea reintoarcem baiatului sau printre feciorii care nu au mai ramas in sat. Doar gandul inflorit ca intr-o duminica la hora, il va putea revedea veselindu-se cu ceilalti tineri, o mai tine inca in viata
"Caci maine
Fac baietii hora-n sat
Si fete multe-s
Cate-n flori albine"
Mersul ei saptamanal la izvor se transforma intr-un ritual, adapat de o deznadajnuita nadejde, iar actiunea ei nu este altceva decat un ecou al dorului.
Imaginea "Cate-n flori albine'', insotind constatarea "fete multe-s" are forta generalizatoare, durerea, ca si speranta mamei, fiind nu doar una particulara, ci a intregii existente umane sj naturale.
Poetul realizeaza un paradox: constiinta clara a dispa ritiei celui drag merge alaturi de pregatirea intampinarii celui disparut, dar asteptat.
Aceasta situatie-l imita emotioneaza profund, caci mama nu este nici resemnata, nici invinsa. Ea reprezinta seninatatea si optimismul omului din popor: "Si-atunci
Baiatul ei cel drag baiat Cu ce se-mbraca, bunul, Daca vine?"
Microuniversul creat prin spatiul restrans al unui sat ramas fara flacai, fara viitor deci, capata valoare general-umana omul trebuie sa se inalte, pentru a reusi sa se impotriveasca, deasupra tututror viasitudinilor, tuturor tragediilor. Si mama dovedeste o astfel de tarie.
Simplitatea cuceritoare a versurilor scurte si clare, rostirea unui adevar dureros cu o mare economie de cuvinte si folosind rare podoabe artistice (cateva epitete, metafora fete-"flori albine") respira de sensibilitate.
Regionalismele "uzor", "maica", apozitia "bunul", tautologia 'baiatul ei cel drag baiat", ca sj intrebarea fara raspuns din final confera poeziei un ton de grava meditatie, sustinut de o delicata evocare lirica.
Semnificatiile intregii creatii lirice a lui Gr. Vieru strabat barierele impuse de granite statale nefiresti, caci "Acest poet nascut de miresmele si durerile pamantului sau, asezat - dupa o vorba cunoscuta - in calea rautatilor, nu se rusineaza sa-si poarte tragedia sj iubirea pe fata" (Eugen Simion).