Trăsăturile definitorii ale unui scriitor pot fi detectate în oricare din creațiile lui reprezentative. În cazul lui Nichita Stănescu o asemenea operațiune devine destul de dificilă.
Poetul este o conștiință dintre cele cuprinzătoare, multilaterală, se exprimă foarte divers, fără prejudecăți anume privitoare la „modernitate“ (cu toate că el este printre cei mai moderni), uneori urmărind modele stilistice intrate de multă vreme în tradiție: de la barocul Istoriei ieroglifice, cântecul de lume neoanacreonic și
„dulcele stil clasic“, până la avangardism și la formulele încifrate și reci, abstracte ale hermetismului. Scrie dezinvolt, în înțelesul major al acestui cuvânt, foarte liber (măcar aceasta este aparența), ca Ienăchiță Văcărescu și Conachi, ca Anton Pann și Eminescu, ca Ion Barbu, Apollinaire și T. S. Eliot, marca personală fiind, poate tocmai din această cauză, mai prezentă ca la oricare altul. Este, la Nichita Stănescu, un mod de a fi original și profund prin chiar imitarea celor vechi uneori, sau, mai corect spus, prin afectarea elegantă a acetei imitări.
Nu întâmplător, poate, Lauda Omului aparține ciclului cu titlu revelator de O viziune a sentimentelor, apărut în 1964. Poetul ne propune aici o viziune-imagine a Omului, ca punct suprem și continuu ascendent al evoluției materiei în Univers. Este efortul poetic de a exprima un ultim și profund mesaj umanist din perspectiva epocii noastre. Viziunea-imagine este adusă în fața cititorului ca un fel de simbol... științific (nu avem cum să-l numim altfel), o abstracțiune pură, un fel de contra-natură, dacă vrem, făcută însă inteligibilă, concretizată într-un chip anume, cântată după legile artei cuvântului. Nichita Stănescu face parte din categoria poeților care se emoționează în fața descoperirilor celor mai noi din domeniul științelor, le înțelege semnificația adâncă, le simte cu toată ființa sa. Mai exact ar fi poate să spunem că se emoționează la modul sublim, filozofând în imagini poetice pe marginea descoperirilor științelor, apanajul cel mai definitoriu al Omului. Poezia de acest soi se realizează printr-un patetism sui-generis, constând din fuziunea dintre puterea de judecată și afect, din întrepătrunderea, la punctul optim, a rațiunii cu
sentimentul, unghiul larg al contemplației permițând astfel degajarea unei mari puteri de generalizare
Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor, un altul al pietrelor și un al treilea al aerului, toate trei cu privire la Om. Simbolurile fiind atât de abstracte (deloc însă absconse: aici stă marea valoare a poeziei lui Nichita Stănescu și deosebirea ei netă față de aceea a altor contemporani), poetul — și odată cu el cititorii — știind prea bine cum se face poezia, acum nu mai poate fi vorba de banalele personificări, ci, dacă vrem, abia de o mirare cumva copilărească în fața minții omenești pătrunzătoare de taine. De aceea formulările capătă o mișcare gnomică, grav și liniștit suitoare, pe parcursul celor trei strofe, trei trepte ale unui fel de silogism poetic, în tipare sintactice de neclintit, ca pentru a purta în ele adevăruri absolut definitive:
Bătaia metronomică a versului, geometria sonoră a poemului — dacă ne putem exprima așa — este dată, cum se vede, prin câteva simetrii nete: fiecare prim vers din cele trei strofe este format dintr-un complement de relație (locuțiunea prepozitională din punctul de vedere ¢ substantiv în genitiv, respectiv: al copacilor /, al pietrelor /, al aerului); fiecare al doilea vers începe cn cuvântul soarele, în rol de subiect, urmat de copulă (-i) și de numele predicativ cu determinant, respectiv: o dungă de căldură (vs. 2), o piatră călătoare (vs. 7), un aer plin de păsări (vs. 12); cel de al treilea vers din strofele întâi și a doua, precum și versul al patrulea din strofa a treia, au o structură sintactică absolut identică celui anterior (vs. 3, 8, și 14); în felul acesta cuvântul oamenii, pus de asemenea la cap de vers, face ereche cu cuvântul soarele, căruia îi succede, sugerând astfel devenirea SOARE — OM, în plan cosmic, punctul de origine și punctul de vârf al curbei lirico-filozofice a poemului. Ruperea simetriei, în cea de a treia strofă, abia simțită, ca și adaosul „ascendent“, al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă, sporesc impresia de dinamism continuu în creștere. Nu însă simetriile (care pot fi cauza, și nu efectul) dau superioritatea acestei poezii, ci constatarea uimită precum că în atâta relativitate cosmică pare probabilă ipoteza ca elementele, copacii, pietrele și aerul, să aibă un „punct de vedere“ despre Om. Pentru copaci, a căror finalitate se constituie din fructe, oamenii sunt fructele călătoare ale unui pom uriaș. Pentru pietre — condamnate la neclintire sau, poate, dimpotrivă, la veșnică mișcare, pe traiectoriile hotărâte din chiar clipa ruperii lor din soare — oamenii sunt apăsare lină și mișcare continuă. În sfârșit, pentru aer, mediul păsărilor, oamenii sunt niște păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ și planând fantastic în cel mai curat aer, „care e gândul“. Ultimele două imagini — complementare una alteia — sunt cele mai originale și mai surprinzătoare, adânci și de o mare plasticitate intelectuală, specifice lui Nichita Stănescu. A imagina aripi crescute înlăuntru, vâslind în aerul gândului, este a elogia la maximum activitatea miraculoasă a intelectului uman, în tendința lui perpetuă de a stăpâni legile universului.
Cu mijloace absolut noi, după Ion Barbu și după Arghezi, după atâția mari poeți ai lumii, Nichita Stănescu înalță în acest poem un imn de glorie Omului, deloc discursiv-descriptiv, ci concentrat într-un concept poetic, viziune și sentiment în același timp.