N. Stănescu este un mare poet erotic, printre cei mai originali, mai inspiraţi şi mai inventivi.
„Starea poeziei” lui e starea virtualităţii, a posibilităţilor, a confruntărilor, a sincerităţii. Alături de minunatele poeme „Evocare”, „Noi”, „Sensul iubirii” intilnim şi preafrumoasa poezie „Emoţie de toamnă”.
Tema poeziei este structurată pe sentimentul de dragoste şi natură şi aparţine genului liric. Ea include cîteva motive: motivul toamnei, motivul inimii, motivul cuvintelor.
Gestul poetic e plastic vizual; farmecul inedit al versurilor se incheagă din muzica interioară a imaginilor şi eleganţa desenului pictural. Aici aflăm o ideală unitate a două elemente: dragostea şi natura, care străbat toată lirica erotică a poetului.
Eul liric trăieşte o stare de teamă „mă tem că n-am să te mai văd”, de pierdere „ai să te ascunzi intr-un ochi străin”, de singurătate „mă apropii de pietre şi tac, / i-au cuvintelel şi le-nec in mare”. Versurile „Şuier luna şi o răsar şi o prefac / intr-o dragoste mare” inţeles sentimentele celui indrăgostit.
Poetul utilizează multe figuri de stil pentru a face poezia mai expresiv: metafore „or să-mi crească aripi ascuţite pină la nori”, personificări. Decorul poeziei conţine elemente terestre (umbră, copaci, ochi, frunză de pelin, pietre, mare) şi cosmice (lună, nori). Umbra („umbra unui copac”, „umbra ta”) sugerează eventuala despărţire. Se intilnesc şi metonimii „ochi străini”, „frunza de pelin”.
Astfel, textul ilustrează că poezia lirică e o artă a cuvântului. „Universurile” liricii lui Stănescu se topesc intr-un univers al lui, in veşnică devenire, egal insă sieşi.