Russo - CÂNTAREA ROMÂNIEI - Comentariu

Este primul poem în proză din istoria noastră literară, care a fost scris în limba franceză la Paris şi publicat în România viitoare, revista revoluţionarilor români, exilaţi după înăbuşirea mişcărilor de la 1848 din principatele româneşti.

Poemul este o vibrantă imagine a istoriei naţionale în metafore, personificări, metonimii, simboluri şi alegorii.

Textul cultivă un profund sentiment patriotic şi un vădit mesaj pe linia programului Daciei literare. A vorbi de România, într-un moment când ea nu exista, însemna a da glas şi expresie idealurilor generaţiei de la 1848, adică dobândirea independenţei şi unităţii naţionale.

Textul se pare că a fost tradus în limba română de Nicolae Bălcescu, de aceea a fost atribuit de unii cercetărori acestuia. Contribuţia lui Bălcescu însă este a unui traducător, şi nu de autor.

Imaginile par a fi o meditaţie pe tema fortuna labilis şi aduc aminte de „deşertăciunea deşertăciunilor“ din Ecleziastul: „şi oase peste oase de morţi acoperă pământul...”. De aici imaginile, ce vor fi reluate de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, sugerându-se imensa năvală de popoare asupra neamului nostru: „pe fiecare din acele morminte era un semn deosebit... pe una, o cruce roşie plecată, pe alta un turban însângerat cu semiluna înfiptă pe dânsul... mai departe o suliţă tătărască sfărâmată... şi acolo stau mormane grămădite, după seminţii şi lege, oasele neamurilor care se întâmpinaseră pe acest câmp de bătaie“. Mesajul patriotic este rostit de doi supravieţuitori simbolici: „Fală şi mândrie ţie, ţara noastră, binecuvântată şi cuvântâtoare de Dumnezeu... feciorii hunilor s-au încumătat să te supuie... şi tu ai fost peştera ciolanelor lor... potopul Asiei a vrut să înghită lumea... şi tu ai fost stavila lumei.“