Tipărită prima dată în cartea Patria, poetul și balada (1981), poezia Părinții confirmă o particularitate constantă a creației scriitorului:
aceea de a obține o rezonanță civică puternică a unei teme preponderent personale, intime s-ar părea, sau ceea ce e totuna de a vorbi despre lucruri importante, vitale nu numai în plan intim, personal, dar și în plan larg, social chiar, cum sunt relațiile dintre părinți și copii (dintre copii și părinți) cu multă căldură sufletească, cu participare afectivă directă, cu durere în sfârșit.
Tematic ea face parte din poeziile de venerare a înaintașilor, dar prin caracterul problemelor etice formulate de data aceasta direct și tăios, prin conținutul filozofic al imaginilor și prin particularitățile compoziției, ea necesită să fie analizată aparte.
Dumitru Matcovschi își rămâne fidel ca poet liric dominat de viziuni folclorice la nivel de vocabular, limbaj, atmosferă și viziune asupra vieții, dar nu se sinchisește de intervenția retorică, menită să pună în chip necruțător problema relațiilor dintre copii și părinți și să nu lase loc atitudinii de împăciuire cu o stare de lucruri anormală. Alteori trimis în subtext, dramatismul situației de la temelia poeziei Părinții este prezentat în mod discursiv, printr-o interogație retorică ce nu admite replica: ,,De ce nu știm să ne iubim părinții?/ De ce nu știm copii cuminți să fim?/ Părinții noștri luminoși ca sfinții,/ Coborâtori din dor și suferințe,/ De ce nu știm, cinstit, să-i prețuim”?
Întrebarea e retorică, divulgând părerea autorului că dincolo de relațiile bune sau chiar foarte bune ale multor conaționali ai noștri cu părinții lor, aceștia nu sunt totuși venerați după merit. Înțelegerea temei e de origine populară și se reduce la adevărul că nu există măsură pentru recunoștința ce urmează s-o arătăm mamei, tatei, celorlalți înaintași.
Poetul plăsmuiește metafore și comparații pline de sens și de farmec ( luminoși ca sfinții , coborâtori din dor și suferințe ) și se destăinuie liric, dar în scopul dezvăluirii motivului abordat procedează oarecum epic, apelează la narațiunea întinsă, la versul lung, de 11 și chiar 12 /13 silabe, pentru a-i caracteriza pe înaintași: Ei seamănă cu pomii din câmpie/ Ce cresc în timp neobosit și demn,/ Să adumbrească cuib de ciocârlie/ Și gura de izvor cu apă vie/ La rădăcina unei cruci de lemn...
În textul poeziei își găsesc locul faptul cotidian concret și evocator (mama vine la fiu, tata vine la fiică) și urarea tradițională (folclorica): Dea Domnul pace și dea Domnul ploaie... , Dea Domnul casa să vă fie casă... , Dea Domnul să-aveți parte de iubire... , urmate de monologuri autoricești pe cât de simple și lirice, pe atât de metaforice și dramatice: Întoarcere din lut în soartă nu e./ Am fost copii, dar n-am rămas copii./ Și ei, părinții, către ceruri suie,/ Și cerurile porțile-și descuie... Imaginile plăsmuite de scriitor sunt plastice, vizuale; autorul apelează la gradația artistică, la construcția anaforică a versurilor ( Și astăzi mama vine ca o mamă... , Și astăzi tata vine ca un tată... ), la compoziția inelară (reluând în final strofa inițială). Poezia se încheie cu interogația retorică inițială, astfel obligându-l pe cititor la meditație îndelungată, profundă, necruțătoare, ci nu la un răspuns pripit, formal și de ce nu neomenesc.
Poetul abordează tema datoriei copiilor față de părinți, dar ca mesaj implică și destinul omului pe pămînt, continuitatea generațiilor. Textul are o compoziție inelară care într-un fel contribuie la afirmarea ideii de destin, cerc al vieții. Strofa inițială și cea finală structurate pe procedeul compizițional al întrebărilor retorice adduce în text elemental publicistic, iar în subtext elementul liric – dramatic ,, De ce nu știm să ne iubim părinții? De ce nu știm copii cuminți să fim? Părinții noștri luminoși ca sfinții…”
Asonanța și metafora prin care se caracterizează ,,viața și destinul părinților” coborîte din dor și suferințe susținută de comparația părinților ca sfinții creează o atmosferă de basm, mit și o luminozitate a icoanei părinților, transmit o stare de evlavie. Observăm că prima strofă transmite și problema abordată: datoria împlinită a copiilor, dar și perspective realizării artistice a acestei teme în poezie.
Rima feminină și cu cea masculină contribuie la transformarea imaginei din vers. În prima strofă creează imaginea părinților, o imagine vizuală spiritual, cea masculină contrubuie la crearea fiilor rătăciți.
Versul care răspunde sincer la întrebările adresate ,,de ce” este dur și ne caracterizează pe noi (pe fii), iar asonanța creează atmosfera în care sunt prezentați părinții ca icoană.
Strofele următoare constituie o caracterizare a părinților și încep cu vocale creînd imaginea părinților muncitori și legați de acest pămînt. Curgerea timpului, apa ca simbol al veșniciei, limpezirea ei sunt imagini ce întregesc felul de a fi al părinților și modul lor de existență în lume. Memoria celor plecați, imaginea mamei ca simbol specific poeziei lui Dumitru Matcovschi constituie o trecere de la aspectul liric la cel dramatic – epic.
Ecourile din balada populară Miorița se afirmă aici pe atât, pe cât e vorba în ambele opere de grija fiului față de mamă și de săturarea textelor cu imagini dominate de un remarcabil colorit național.
De altfel, motivul venerării părinților este reluat parțial în poezia Eu nu sunt pasăre, ca și motivul rădăcinilor simbolizate de același copac la care ne-am mai referit nucul. E o destăinuire lirică succintă, densă și bogată ca substanță ideatică. Monologul autoricesc are caracter de replică fără drept de apel, adresată unui interlocutor imaginar (ceea ce nu înseamnă inexistent). Personajul liric își iubește plaiul nu numai când îi e bine ci mereu în orice clipă: Eu nu sunt pasăre, să știi,/ Și nu-mi schimb locul când se lasă/ Peste pământ și peste casă/ Brumele toamnei argintii .
Apare și la Dumitru Matcovschi ideea de aproape , atât de familiară lui Grigore Vieru, și faptul nu este întâmplîtor la doi poeți care vin din folclor: ei exprimă realități similare, interferențele fiind naturale, poate chiar inevitabile: Aici mi-i vatra, și-i aleasă,/ Și dragă mi-i, și scumpă mi-i,/ Nu că-i bogată și frumoasă,/ Dar că-i aproape inimii . Intemperiile naturale, numite direct, comportă, evident, sensuri și semnificații sociale: Fie îngheț, fie furtună,/ Nici frig îmi e, și nici mi-e teamă / Cu frate, soră împreună,/ Alăture de tată, mamă.
Poezia Părinţii exercită asupra citorului un val de emoţii, căci autorul a ştiut să apese pe rana omului contemporan cara a uitat de părinţi, de rădăcini, de bunei şi străbunei, a uitat specuficul patriei sale, a uitat de tot.
Rugile atât de mlădioase către generaţiile viitoarea, întrebărie la car erevine nu numai la început de poezie, dar şi spre finalul ei sunt doar esenţialul asupra căruia autorul putea să atragă atenţie. El vede societatea noastră, cum totul se destramă şi ne îndeamnă să păstrăm ceea ce mai avem. Să păstrăm părinţii, să-i respectăm, cu acest mesaj vine în faţa publicului dezordonat şi haotic Dumitru Matcovschi.
Cu toate că poezie poate fi structurată în baza etapelor vieţii, autorul stăruie să evedenţieze importanţa celor apropiaţi. Noi, cei care suntem generaţiile viitoare trebuie să recunoaştem că de mici copii părinţii ne-au oferit tot de ce aveam nevoie, ne-au crescut, au semănat la rădăcinile noastre seminţe de bună purtare, ca la final cânt ei trec dincolo, ne părăsesc să ne amintim de bunătatea lor şi să-i preţuim mai mult. Toat esunt trecătoare, dar să nu uităm de propria noastră menire pe pământ. Am fost copii, vom deveni şi noi părinţi.