Macedonski - NOAPTEA DE DECEMVRIE - Comentariu

Noaptea de decemvrie este o meditaţie pe tema poetul şi poezia şi exprimă drumul poetului de la estetica romantică la cea simbolistă.

Este sugerată ideea că naşterea conştiinţei estetice simboliste este un proces de evoluţie a eului, un model de cunoaştere a lumii, o necesitate legică, generată de aspiraţia spiritului spre absolut.

Nucleul îl constituie cele trei ipostaze ale eului poetic, care generează cele trei dimensiuni ale universului poetic.

Ipostaza poetul sugerează cunoaşterea senzorială, exterioară, criticoobiectivă, socială, aderenţa sa la o estetică realistă, militantă, angajată social. Poetul este o conştiinţă socială, aşa cum a fost Macedonski, care scria pamflete antidinastice în ziarul Oltul, iar universul poetic este sugerat prin simbolul odaia: „E moartă odaia şi mort e poetul“. Această moarte a eului poetic: „Poetul, alături, trăsnit stă de soartă“ este generată de condiţiile social-istorice. Tatăl lui Macedonski a fost ministru de război în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Lovitura de stat, care a dus la îndepărtarea lui Alexandru Ioan Cuza, a adus decăderea familiei Macedonski. De aici imagini ce amintesc de Vasile Alecsandri, care, în poezia Iarna, sugera acelaşi climat politic:
„Pustie şi albă e-ntinsa câmpie... Sub viscolu-albastru ea geme cumplit... Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie — Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit...“

Acest climat social nefavorabil determină moartea poetului militant, aşa cum şi Eminescu părăsea treptat poziţia patruzecioptistă: „Un haos, urgia 278 se face cu-ncetul“. Macedonski este silit să părăsească conceptul de poet, conştiinţă socială militantă şi de poet al idealurilor patruzecioptiste.

Ipostaza emirul este adusă în mod simbolic de „un arhanghel de aur“ şi reprezintă dimensiunea romantică a universului poetic, sugerată de simbolul Bagdadul. Romanticii considerau Bagdadul oraşul basmului oriental al celor „1001 de nopţi“, locul de evaziune într-un decor mirific, din faţa realităţilor sociale.

Emirul este un erou excepţional în împrejurări excepţionale, de basm, aşa cum îl visau romanticii: „Şi el e emirul, şi are-n tezaur, / Movile înalte de-argint şi de aur, / Şi jaruri de pietre cu flacări de sori; / Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite — / În grajduri, cai repezi cu foc în copite, / Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză ori flori“.

Tema, subiectul, eroii ne apar structurate pe conceptul romantic de lume de vis: „Şi el e emirul, şi toate le are.../ E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, / Dar zilnic se simte furat de-o visare...“. Visul pe care-l nutreşte emirul este de a ajunge la Meka, pentru mahomedani cetatea sfântă, unde se găseşte mormântul lui Mahomed, prorocul musulman. Pentru a-şi realiza visul şi datoria faţă de credinţa sa: „Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa, / Cetatea prea sfântă îl cheamă în ea, / Îi cere simţirea, îi cere fiinţa, / Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea — / Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa“. Meka este cetatea ideală, un simbol al universului poetic, ca o exprimare a conceptului de poezie pură. Drumul prin pustiu al emirului este simbolic şi sugerează viaţa săracă, pe care a dus-o poetul: „...ş-acea duşmănie / De lupi care urlă“. Înainte de a pleca la drum, emirul întâlneşte în mod simbolic, la fântână, un drumeţ cerşetor. În deşert, toţi însoţitorii emirului mor, iar el, când ajunge la capătul puterilor, vede năluca cetăţii ideale: „Ca gândul aleargă spre alba nălucă, / Spre poamele de-aur din visu-i ceresc“..., însă nu poate ajunge la ea: „Dar visu-i nu este un vis omenesc“.

Ipostaza drumeţul pocit este simbolistă, fiindcă în lumea conştiinţei de sine toate se inversează. Valorile din lumea materială devin nonvalori; ce este frumos, bun şi drept, devine pocit, strâmb. De aceea „drumeţul pocit“ nu este decât dublul emirului în oglinda fântânii, adică a conştiinţei de sine. Este „sosia“, pe care o găsim în Rondelul rozei ce-floreşte, imaginea poetului despre sine, când ajunge la sfârşitul vieţii: „Şi nu mai e viaţa grozavă / Deşi mi-a brăzdat tot obrazul“. Acestei ipostaze îi corespunde un alt univers, reprezentat prin simbolul Meka. Este, de fapt, sugerarea dimensiunii simboliste a universului poetic macedonskian, ca o exprimare a conceptului de poezie pură, aşa cum îl vom găsi în Poema rondelurilor. Meka este lumea interioară a conştiinţei de sine, reprezentată de simbolul fântână şi înseamnă o altă concepţie despre poet şi poezie. Poetul nu mai este un prinţ, un emir al poeziei, iar poezia nu mai este o evaziune în vis ca în estetica romantică. Poetul devine o conştiinţă, un centru de corespondenţă între om şi univers, poezia este o emanaţie a acestei conştiinţe. În Rondelul apei din grădina japonezului, este sugerată concepţia sa despre poet şi poezie, în perspectiva simbolismului instrumentalist. Aşa cum japonezul aşază cu măiestrie bolovanii, spre a obţine o muzică a apei, care curge, tot aşa poetul aşază vocalele şi consoanele, spre a obţine o nouă armonie a universului.