Poezia apare pentru prima dată în Curierul românesc nr. 9, din 4 februarie 1844, fiind o capodoperă a genului.
Balada se distinge printr-o inspirată preluare a mitului folcloric al Zburătorului, cu scopul de a înfățișa poetic, suav, ivirea sentimentului dragostei la fetele de vârstă puberă. Eminescu însuși, intuind valoarea poetică a acestui mit, urmează pe Heliade, atunci când în Călin — file din poveste îl folosește pentru a idealiza dragostea fetei de împărat. Cauza dragostei rămâne un mister de nepătruns, o boală a cărei pricină e greu de înțeles și ale cărei efecte fizio-psihologice sperie fetele ajunse în pragul feminității: pieptul se bate, pe sân apar vinețele,
un foc interior alternează cu fiori reci, buzele ard, obrajii devin palizi, ochii se învăpăiază de lacrimi și plâng fără motiv aparent, inima cere un nu știu ce, brațele simt nevoia unei îmbrățișări. Nu analiza psihologică, așa cum s-ar părea, dă valoarea poeziei, ci notația în stil direct, tânguirea înfiorată și naivă a fetei care se adresează mamei:
Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,
Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc;
Un foc se-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvâcnește!... și zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ș ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da:
Și cald și rece, uite, că-mi furnică prin vine;
În brațe n-am nimica și parcă am ceva:
Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează,
Și nici nu prinz de veste când singură mă strâng,
Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înșii lacrămi și plâng, măicuță, plâng
Atât prin modul cum este introdus mitul folcloric în poezia cultă, dar și, în genere, prin cântarea idilicului rural în înțelesul superior al cuvântului, Heliade precede nu numai pe Eminescu, dar mai ales pe Coșbuc. Cu toate acestea, lirismul eliadesc este mai puțin obiectiv față de cel coșbucian. Romantic, ca si Victor Hugo, care într-una din baladele sale cânta de asemenea Silful (tot un fel de Zburător), Heliade desfășoară un lirism mai cuprinzător și mai profund decât acela al lui Coșbuc, pentru că e filtrat prin prisma subiectivă a artistului, e mai romantic.
Formula eliadescă a baladei se apropie — de altfel, ca și a lui Coșbuc — de aceea configurată de poeții germani Goethe și mai ales Uhland, deși punctul de plecare se află în Victor Hugo, pentru că însuși Victor Hugo modificase — influențat de germani — conceptul de baladă în sens de poem cu subiect mai mult sau mai puțin fantastic și mitologic.
Ritmul de baladă cultă vine de acolo că propozițiile capătă — chiar în stilul direct — o curgere melopeică, prin revenirea în chip de refren a câte unui vers sau a câte unei strofe întregi. Acest cantabile baladesc (realizat perfect în planul artei noastre muzicale de Ciprian Porumbescu), care accentuează lirismul, este apoi contrapunctat, în a doua secvență a poemului, de cadrul naturii, una dintre cele mai frumoase evocări descriptive ale înserării rustice, Heliade anticipând, cu strălucire, pe Eminescu din Sara pe deal și pe Coșbuc din Noapte de vară.
Bucolicul de nuanță neoclasică se îmbină — de astă dată în chip armonios — cu romantismul evocator de imagini vesperale într-un tablou de gen, de o solemnitate gravă: soarele asfințește, cumpenele fântânilor cheamă „a satului cireadă“, „vitele muginde“ pășesc la „jgheab întins“, aerul serii vibrează „de tauri grea murmură“, vițeii aleargă la ugerul vacilor, care, sub „fecioreasca mână“ (imagine deosebit de grațioasă, în stil pastoralist), face să se auză susurul laptelui în șiștar. În sfârșit, zgomotele se pierd în noapte și stelele apar una câte una:
Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată, tot cade câte-o stea.
Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și după-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins coprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.
Tăcere este totul și nemișcare plină;
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.
Impresia de solemnitate și vrajă provine din câteva îmbinări de cuvinte, epitete și metafore gândite mai mult după metoda clasică decât după cea romantică: stelele lucesc rând una câte una, luna răsare târzie; noaptea este naltă și veșmântul ei negru, semănat cu stele, cuprinde ca o mantie imensă lumea în brațele somniei. Construcția sintactică fără pe la acuzativ amintește, de asemenea, clasicismul:
Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește,
ca și metonimia din versul:
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.
Câte un vers sună sentențios:
Tăcere este totul și nemișcare plină.
Altul, prin repetiții de cuvinte din aceeași rădăcină, creează armonii și produce farmecul înțelesurilor prime, etimologice:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat.
Personificările chiar, în acest context, sunt pline de sugestii și prospețime: frunza nu mișcă, vântul nu suspină, apele dorm duse, morile au stat.
Este evident că elementele de clasicism întârziat, pe care Heliade le împrumută din poezia, cam convențională, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, sunt reintegrate și făcute fertile prin ancorarea lor în peisajul românesc. Motivul inițial al zburătorului revine în cea de-a treia parte a poemului, tot așa, în stilul direct al sufletelor care șușotesc despre spiritele ce bântuie nopțile:
Tot zmeu a fost, surato. Văzuși, împelițatul!
Că țintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi, spurcatul!
Închină-te, surato! — văzutu-l-ai și tu?
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Și pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată,
Dar lipsă d-a lui dragosti! departe de ăst loc.
Fata mare trebuie să fugă de iubit ca de foc, pentru că începe să viseze, visul se preface apoi în lipitură și lipitura-n zmeu:
Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!
Urmând lui Iancu Văcărescu din Primăvara amorului, Peaza bună, Peaza rea, Ielele, dar și poeților din generația sa — Bolintineanu (cu Mihnea și baba), Alecsandri (Baba Cloanța, Andrii Popa, Strunga etc.), Costache Stamati și alții — , specia baladei, ilustrată de Heliade, va străluci, la Eminescu, la Coșbuc, la Goga, apoi și la Ion Barbu (Riga Crypto și lapona Enigel), Miron Radu Paraschivescu, Radu Stanca și la mulți alții din generația de după Nicolae Labiș.
Varianta 2
Tema poeziei este motivul zburătorului, de aceea se înscrie în programul Daciei literare.
Zburătorul este un personaj fantastic, care se arată, pe înserat, tinerelor fete, le determină să se îndrăgostească de el şi apoi dispare. Ideea este că patimile trebuiesc evitate („Să fugă fata mare de focul de iubit“), fiindcă pătrund în inima omului şi sunt greu de îndepărtat („Nici rugi nu te mai scapă. — / Ferească Dumnezeu!“). Compoziţia este complexă. În prima parte este o idilă, în partea a doua, un pastel, iar în partea a treia, o legendă.
Textul dezvoltă, în prima parte, trăirile unei adolescente, Florica. Ea descrie mamei sale aceste senzaţii fizice, pe care le trăieşte: „pieptul mi se bate“, „Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate“, „Ah! inima-mi zvâcneşte!“, „ochii-mi văpăiază“, „tremur de nesaţiu“, „Obrajii...unul arde, şi altul mi-a răcit!“, „o piroteală de tot m-a stăpânit“. Mama îi propune soluţiile din viaţa satului: „du-te la moş popa“, babele din sat, vrăjitorul. Al doilea moment surprinde sugerarea prezenţei zburătorului prin trei ipostaze subtile: de destin („Eu parcă-mi auz scrisul“), de fior („prin vine un fior“), de vânt („dar e un vânt uşor“). De aceea, ca specie literară, aici avem o idilă.
Partea a doua este un pastel, în care se prezintă imaginea unui sat pe înserat, prin imagini vizuale şi auditive. Imaginile vizuale sunt realizate, în general, prin metafore şi simboluri: „Veşmântul său cel negru de stele semănat“, „cobe, câteodată, tot cade câte-o stea“, „a laptelui fântână“. Imaginile auditive sunt realizate prin gerunzii („ţipând parcă chema“), aliteraţii („şoaptă în susur“), metonimii („lătrătorii numai s-aud“). Ele sugerează multă mişcare la momentul înserării, ca un punct culminant, după care urmează o linişte („Tăcere este totul şi nemişcare plină“), ce prefigurează venirea zburătorului. Partea a treia are o formă de legendă, în care zburătorul primeşte alte ipostaze: de balaur („balaur de lumină cu coada-nflăcărată“), de zmeu („Tot zmeu a fost, surato.“), de flăcăiandru („Ca brad un flăcăiandru“) şi de fulger („Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare“).
Această metamorfoză a zburătorului face din el un personaj fantastic, un erou romantic excepţional, iar eroina, prin trăirile şi evenimentele prezentate, devine excepţională în împrejurări excepţionale, prefigurând Luceafărul de Mihail Eminescu. Tema, eroii, conflictul, subiectul au o structură afectivă, ca în poeziile romantice. Motivul zburătorului arată preţuirea folclorului şi, prin caracterul său fantastic, o trăsătură a romantismului. Idila, pastelul, legenda sunt specii romantice, iar pastelul presupune existenţa sentimentului naturii, care este o trăsătură a romantismului.
În poezie găsim şi elemente realiste, fiindcă tema, eroii, conflictul, subiectul reflectă viaţa satului românesc de la mijlocul sec. al XIX-lea. Dialogul dintre cele două vecine, dintre mamă şi Florica, prezenţa unor elemente dialectale din Muntenia, folosirea unor expresii ale limbii vorbite aduc acel plurilingvism caracteristic realismului: „tras printr-un inel“, „miţi vine“, „nas ca vai de el“. Elementul de ironie arată prezenţa spiritului critic, care caracterizează realismul.
Elementele clasiciste sunt mai mult sugerate. Zburătorul apare strălucitor, ca un erou ideal („Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc“), dar această imagine ideală („tras printr-un inel“) este ironizată („nas ca vai de el“), fiindcă, de fapt, zburătorul este duhul rău.
Ion Heliade Rădulescu face, deci, o subtilă sinteză îmbinând structura romantică a poeziei cu elementele realiste şi clasiciste.
I. H. Rădulescu ilustrează şi depăşeşte totodată străvechile credinţe populare. Geniul poeziei româneşti, Eminescu, va fi primit din capodopera eliadescă sugestii nu doar pentru Sara pe deal, sau pentru basmul Călin (file din poveste), ci şi pentru Luceafărul.