>> poezia DE DEMULT de O. Goga
Poezia ultimului deceniu a secolului al XlX-lea este profund marcată de creaţia lui Eminescu, ceea ce face posibilă apariţia epigonismului eminescian, cum este cazul lui Alexandru Vlahuţă. Apariţia poeţilor ardeleni George Coşbuc, Octavian Goga şi St. O. Iosif a constituit o schimbare de tonalitate şi a revigorat lirica românească. Satul românesc, suferinţa celor mulţi, peisaje solare, alături de particularităţi de la nivelul lexicului sau al prozodiei, constituie trăsături ale poeziei cultivate. Din linia impusă de aceşti poeţi va evolua tradiţionalismul interbelic.Poezia lor nu aparţine unui nou curent literar, ci reflectă o serie de prelungiri ale romantismului şi ale clasicismului.
Octavian Goga surprinde realităţile universului rural refiectându-1 în cheie tragică. Trăsăturile liricii sale ar fi romantismul mesianic şi profetic, jalea metafizică. Poezia lui se naşte în inima îndurerată a poetului pentru soarta poporului său asurpit dintr-o imensă suferinţă, din lacrimi şi răzvrătiri împotriva nedreptăţilor sociale şi naţionale, mesianismul său manifestându-se în sensul încrederii poetului în forţa sa de a îndrepta soarta dureroasă a neamului românesc, de a contribui la eliberarea naţională şi socială. Goga se deosebeşte, prin viziune totalizantă asupra satului, de unii predecesori. Aceasta o mărturiseşte el însuşi: „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale şi nici n- am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc”.
Poezia „De demult…” face parte din volumul „Ne cheamă pământul”, fiind reprezentativă pentru universul liricii lui Octavian Goga printr-o serie de trăsături: romantismul mesianic, tonalitatea elegiacă, imaginea satului stăpânit de jale, suferinţele unei colectivităţi asuprite, sentimentul înstrăinării, arta portretului.
Tema poeziei o reprezintă imaginea unui sat stăpânit de jale, nefericirea tragică a unei comunităţi exprimată într-o scrisoare.
Tema corespunde dorinţei lui Goga de a construi o monografie a satului transilvănean, de a vorbi în numele lor.
începutul poeziei are rolul de a crea o atmosferă de taină: „Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă”. Motivul nopţii şi sugestia timpului din titlu sunt trăsături romantice.
Poezia caracterizată de lirism obiectiv cuprinde patru secvenţe în care liricul se combină cu narativul, aflate într-un raport de succesiune temporală.
Prima secvenţă aminteşte prin subtemă şi prin portretul moral al preotului de clasicismul românesc în care a fost valorificată gândirea creştină. Primele versuri prezentând sfatuirea celor „patru inşi” la masa cu cele două luminări din casa preotului, amintesc de cina cea de taină. Preotul satului, care scrie o scrisoare în numele juzilor, adică a colectivităţii, este un factor de mobilizare, un depozitar al deznădejdilor.
Secvenţa a doua valorifică stilul epistolar tot de factură clasică. Formula de introducere „Luminate împărate!” conţinutul şi formula de încheiere amintesc de rigoarea formală impusă de clasicism. Patru juzi se adresează împăratului să denunţe abuzurile, nedreptăţile, uciderea şi să ceară să se facă dreptate: „Ne-au luat păşunea domnii, fără lege şi-ntrebare”. Sfârşitul epistolei are caracter profetic, aceasta fiind scrisă de popa Istrate de ziua lui Sf. Ilie, prorocul pedepsitor, cel revoltat împotriva stăpânirii.
Atitudinea acestor figuri simbolice ale satului, care cer dreptate nu numai în numele lor, ci şi al morţilor, aparţine romantismului, iar tonalitatea de jale şi revoltă conferă timbrul specific liricii lui Goga.
A treia secvenţă este o prelungire a celei de- a doua, faţă de care aduce elemente de opoziţie. Imaginarului nocturn îi ia locul cel diurn, spaţiului casei i se opune fereastra, simbol al deschiderii, al perspectivei: „La fereastră-s zori de ziuă şi pătrund încet în casă”. Concepţia romantică despre credinţa în izbăvire este exprimată de versul: „O nădejde luminează feţele nemângâiate”.
Secvenţa a patra conţine ultimul episod al ceremonialului trimiterii mesajului la împărat de către Radu Roată, „vechi căprar din cătănie” care ştie „carte pe nemţeşte”. Ritualul despărţirii conţine sărutarea mânii popii, strângerea de mână a celorlalţi, momente emoţionante înainte de pornirea cu scrisoarea la împărat. Elementele tradiţionale: „năframă”, „traista”, „toiagul”, cuvinte care denumesc funcţii şi grade: „căprar”, „jitar”, „popa” precum şi construcţiile cu valoare simbolică: „le mijesc în gene stropii” susţin tonalitatea mesianică şi contribuie la reconstrucţia unei biografii afective a neamului românesc.
Poezia „De demult…” de Octavian Goga ilustrează modul particular, în care literatura română a unit trăsăturile romantismului şi ale clasicismului. Poezia este neoromantică prin caracterul mesianic, prin profunzimea şi autenticitatea trăirilor, prin componenta patriotică şi revolută şi este clasică prin viziunea morală şi monografică a satului transilvănean.