Tema este exaltarea trecutului glorios şi critica prezentului decăzut, adică o abordare în perspectivă romantică a temei istoriei.
Ideea este că adevăratul patriotism se exprimă prin lupta pentru apărarea fiinţei naţionale, prin afirmarea conştiinţei naţionale.
Rezumat
Compoziţia este romantică, fiindcă se bazează pe o antiteză, însă este alcătuită din patru tablouri, după un model clasicist.
Primul tablou este format din mai multe secvenţe.
Un prim moment al părții întâi înfățișează creșterea puterii otomane printr-o alegorie. Poetul nu recurge la înșiruirea seacă de date istorice, ci prezintă totul prin acel vis al sultanului
Secvenţa întâi este visul unui sultan, care vede cum luna se coboară sub forma de fecioară şi-i propune o însoţire simbolică: — „Las’ să leg a mea viaţă de a ta ... În braţu-mi vino, Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o ...” Este o împlinire a unui destin prestabilit, care nu poate fi schimbat:
„Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.“
Sensul acestei însoţiri este apariţia şi expansiunea islamismului, aşa cum este sugerat în cel de al doilea vis prin simbolul arborelui, aşa cum şi creştinismul este simbolizat prin arborele ieşit din Iesei, Mlădiţa cea Sfântă, Domnul Iisus Hristos: „Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte.“ Umbra arborelui se întinde peste Europa, Asia şi Africa. În frunzişul său se auzeau strigăte de bătălie, invocarea lui Allah şi frunzele se îndoaie deasupra „Romei nouă“, adică a Bizanţului. Trezit din somn, sultanul o vede pe frumoasa Malcatun, atribuie acest vis prorocului islamic Mahomet şi îl interpretează ca prevestind expansiunea Imperiului Otoman. Visul devine realitate şi armatele turceşti ajung la Dunăre.
Al doilea tablou este al bătăliei de la Rovine, dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid. Poetul imaginează un dialog între cei doi conducători militari. Baiazid este orgolios, violent, lăudăros şi evocă victoriile sale asupra armatelor Europei. Pentru a-şi satisface acest orgoliu, nu a pregetat să provoace moartea a sute de mii de oameni. Mircea reprezintă poporul român, este calm, curajos, respectă legea ospitalităţii, este demn, patriot: „N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!“. Mesajul concentrat în aceste versuri este patriotic, afectiv şi deci romantic. Momentul luptei este plin de mişcare şi ilustrează parcă ideile lui Titu Maiorescu din condiţia ideală a poeziei. Pentru a sugera mişcarea ideilor poetice, a violenţei luptei, el foloseşte multe verbe, metafore, simboluri, comparaţii, hiperbole, repetiţii, epitete, realizând un text dens, de o mare forţă expresivă, tocmai pentru a arăta forţa sentimentului de dragoste faţă de ţară a străbunilor.
Mircea cel Bătrân mai apăruse în poezia românească, înainte de Eminescu. La Grigore Alexandrescu, în Umbra lui Mircea. La Cozia, ne întâmpină, în spirit preromantic, o măreață fantomă rasărind din mormânt, mai mult o proiecție a eului liric al poetului, asemănătoare întrucâtva cu fresca din interiorul mănăstirii de pe malurile Oltului. La Bolintineanu, în Mircea cel mare și solii, personajul e mai curând schematic, convențional.
Tabloul următor este al taberei române de după bătălie, unde unul din „fiii falnicului Domn“ scrie „o carte“, adică o scrisoare, în stil popular: „So trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe“. În partea a doua avem o satiră virulentă la adresa societăţii contemporane, în centrul căreia stă demagogul politic — liberalul — ca prototip al arivistului: „Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, Negru, cocoşat şi lacom, un isvor de şiretlicuri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri.“
Se poate face o paralelă la ariviştii lui I.L.Caragiale, din piesa O scrisoare pierdută, fie la Caţavencu, fie la Agamiţă Dandanache „grecotei cu nas subţire“, pocitura cu „bulbucaţii ochi de broască“. Demagogia patriotardă a parlamentarilor corupţi: „Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!“, ca să legifereze abuzul: „Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie,“ este de-o actualitate evidentă, fiindcă „...fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!“. Soluţia din final este romantică. Poetul îl cheamă pe Vlad Ţepeş să-i adune pe aceşti arivişti corupţi, venali, ipocriţi, mincinoşi, trădători „în două temniţi large“, ca să încapă toţi şi să le dea foc.
Scrisoarea III este o sinteză de romantism, realism şi clasicism. Caracterul romantic este exprimat prin temă, prin compoziţie, prin structura excepţională a eroilor Mircea şi Baiazid, prin împrejurarea excepţională a luptei de la Rovine, prin structura afectivă a eroilor (Mircea — patriotism, Baiazid — ură), prin versificaţia populară a scrisorii fiului de domn, prin folosirea antitezei, prin evaziunea în vis, prefigurând evoluţia islamismului, prin evaziunea poetului în trecutul istoric, când realitatea Războiului de Independenţă era tot atât de eroică. Caracterul realist constă în faptul că tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din realitatea social-istorică, în spiritul critic, ceea ce l-a determinat pe criticul Garabet Ibrăileanu să-l considere pe Mihail Eminescu o culme a spiritului critic în Moldova (Garabet Ibrăileanu Spiritul critic în cultura românească), comparându-l cu I.L.Caragiale.
Elementele clasiciste sunt reprezentate de valoarea general-umană a eroilor (Mircea este patriotul, Baiazid — cuceritorul, demagogul — arivistul), care au valoare de prototipuri. Satira este o specie clasicistă, ca şi scrisoarea. Apoi eroii sunt luaţi din viaţa claselor dominante, iar stilul folosit de Mihail Eminescu este înalt, aşa cum remarca Titu Maiorescu. Textul are un scop moralizator, deci clasicist.
Comentariu literar
Judecând poemul în întregimea lui, evocarea trecutului istoric nu este, în cazul de față, decât un artificiu,crearea unei atmosfere de înălțare morală în viața poporului român, pentru ca satira asupra prezentului să cadă cu mai multă putere.
Simplu, sfătos, Mircea aduce aminte lui Baiazid de soarta tuturor cotropitorilor din veac, începând cu Dariu al lui Istaspe (apelativul e țărănesc de asemeni), primul oaspe (ironie, desigur, fiindcă, de obicei, oaspeții sunt întotdeauna bine primiți) de acest soi pe meleagurile noastre. Toți au cerut „pământ și apă”.
După Herodot (Istorii, cartea a IV-a, CXXVI), Darius, regele perșilor, venit în expediția sa de la nord de Dunăre (anul 514 î.Hr.), ceruse „pământ și apă”, însemnele supunerii. Este interesant că Eminescu, punând expresia în gura lui Mircea, printr-o răsturnare de sensuri, prin inversarea locurilor în frază ale celor două vocabule — în spiritul limbii populare — și prin punerea lor în rimă, realizează un ingenios joc de cuvinte:
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă;
Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-spăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pământ.
La Nicopole a fost posibilă victoria turcilor pentru că oștile cavalerilor din Apus nu luptau pentru apărarea țării lor, ci pentru glorie:
Laurii voiau să smulgă de pe fruntea ta de fier.
Războiul românilor este însă un război drept, de apărare. Mica oștire a lui Mircea lupta pentru independență și — la nevoie, ca în baladele și doinele haiducești — alături de ea se afla natura patriei (chip metaforic de a sugera solidaritatea):
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul...
Și de-accea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste.
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!
În contrast cu Mircea, Baiazid, ale cărui oști trecuseră Dunarea „în sunet de fanfară” — cu orgoliul zgomotos al cotropitorilor dintotdeauna — , este plin de înfumurare și de mânie abia reținută, când află că românii nu primesc să i se închine. Discursul lui începe cu o întrebare de o retorică
violentă:
Cum? Când lumea mi-i deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
urmată de hiperbole, repetiții și comparații homerice, menite să arate trufia nemăsurată a celui care era de mai înainte sigur de victorie. „Tot ce stă în umbra crucii”, în frunte cu Papa, „cu ale lui trei coroane, puse una peste alta”, cutezând să dea piept cu uraganul ridicat de semilună”, n-au făcut decât să adune fulgerele împotriva Fulgerului Baiazid-Ilderim:
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.
Oștile erau nenumărate. Impresia multitudinii e dată de vocabule drastice: râuri-râuri, răscolite, stârniți, zguduind, înnegrind, furtună îngrozitoare, înspăimântată.
Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizonul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
Toată această cascadă de cuvinte mari, pusă de Eminescu în ritmuri apăsate, dă măsura înfumurării cotropitorului, subliniată prin câteva gesturi caracteristice: la vederea mulțimii armatelor creștine, sultanul își șoptește în barbă „cu o ură ne-mpăcată”, jurând să-și atingă țelul cu orice preț: „Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs”. Vine apoi disprețul cu care privește la voievodul român: „+Ș de crunta-mi vijelie tu te aperi
cu-un toiag? / Și purtat de biruință să mă-mpiedic de-un moșneag?’’.
După cum s-a văzut, în prima parte a Scrisorii, Eminescu cheltuiește mijloace poetice de o mare frumusețe. Nimeni, în afară de dânsul, nu a evocat trecutul în imagini mai grandioase, unice prin puterea lor emotivă, menite să trezească entuziasmul și mândria pentru gloria străbună. Oricâte tratate de istorie s-au scris și se vor mai scrie de acum înainte, figura lui Mircea, învingătorul de la Rovine, s-a impus și se va impune posterității prin aura viziunii eminesciene. Cu toate acestea — ca și în cazul Epigonilor — , toată greutatea poemului cade în a doua sa parte.
Abia acum compunerea, prin excelență romantică — la mijloc fiind evocarea istorică și antiteza propusă — își justifică titlul de Scrisoare, concepută în spirit clasicizant totuși, în linia tradiției lui Grigore Alexandrescu (în versuri), Negruzzi și, ceva mai târziu, Ghica (în proză), ca și sub influența epistolelor lui Horațiu, din care, studiindu-l, în vremea când era la Berlin, Eminescu începea a traduce. În anume chip însă, denumirea de Scrisoare e și un eufemism, căci de fapt toate Scrisorile lui Eminescu sunt niște satire.
În satiră, originalitatea eminesciană e mai puternică decât oriunde.
În prima parte a Scrisorii III poetul folosea imagini și cuvinte frumoase, între care epitetul ornant avea locul său bine stabilit. (Vezi pentru aceasta Tudor Vianu. Epitetul eminescian, în Despre stil și artă literară, București, Editura Tineretului, 1965.) Despărțindu-se de trecut, poetul mai lasă să se audă aceste acorduri de neuitat:
Rămâneți dară cu bine, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu spada și cu plugul ați întins moșia noastră
De la Tisa pân-la Mare și la Dunărea albastră.
Dimpotrivă, în cea de-a doua parte, un loc larg îl au — dacă ne putem exprima așa pentru moment — imaginile și cuvintele urâte, epitetele și metaforele drastice: „capiștea spoielii”, „canalie de uliți”, „măști... din comedia minciunii”, „stâlp de cafenele”, „urâciune”, „privire împăroșată”, „la fălci umflat și buget”, „negru, cocoșat și lacom”, „monedă calpă”, „quintesență de mizerii”, „pocitură”, „ochi de broască”, „stârpitură”, „gunoi”, „fonfii”, „flecarii”, „găgăuții”, „gușații”, „bâlbâiți cu gura strâmbă”, „răii”, „famenii”, „ciumă”, „creaturi”, „mișei” etc., diformitatea fizică fiind mereu asociată cu urâțenia sufletească.
Bunăoară, în expresia: „privire împăroșată” (privire ce se strecoară dintr-o claie de păr), se sugerează animalitatea, ferocitatea, insul care stă la pândă, având însă și atributele degenerescenței: „la fălci umflat și buget, negru, cocoșat și lacom”, odată cu posibilitatea de a se descurca în treburile politice, pentru că ipochimenul este un „izvor de șiretlicuri”. Cu alte mijloace — ale comicului, nu ale teratologicului, cerut de satira vehementă — tipul va fi realizat de Caragiale în persoana lui Agamiță Dandanache.
Faptul că istoricii literari au identificat în caricaturile eminesciene de aici anume figuri de politicieni liberali ai vremii, pe un C. A. Rosetti, ori pe Pantazi Ghica, nu mai are acum nici o importanță. Tipul demagogului și profitorului politic rămâne fixat pentru totdeauna într-o asemenea imagine urâtă.
În această ordine, Arghezi va fi continuatorul cel mai autentic, creator, al lui Eminescu, atât în pamflete, cât și în opera poetică propriu-zisă.
În satirizarea societății timpului său, Eminescu nu e nicidecum nou. A fost precedat, și nu fără strălucire, de Alecsandri, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Hasdeu și mulți alții.
Dacă în satirele lui Grigore Alexandrescu, ale lui Alecsandri îndeosebi, chiar în acelea ale lui Hasdeu, se străvede putința îndreptării răului social, în Scrisoarea III, esteticește vorbind, Eminescu respinge putința oricărei soluții. Prezentul e cu atât mai decăzut, mai hidos, cu cât spiritul
cititorului — o dată cu acela al poetului — e aruncat din frumoasa poezie a trecutului în noroiul greu al prozei prezentului. De aceea
soluția eminesciană — care nu e, în fond, o soluție, pentru că e absurdă, privită în lumina judecății limpezi și prozaice — e găsită tot în trecut. Pe deplin îndreptățit esteticește, poetul invocă figura lui Vlad |epeș, domnitorul care aplica pedepsele capitale:
Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei;
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni.