Eminescu - PESTE VÂRFURI - Comentariu

Peste varfuri (cantecul Anei din poemul dramatic Bogdan-Dragos) este una dintre creatiile inspirate sub impulsul unor vibratii psihologice, determinate de avatarurile relatiilor erotice cu Veronica Micle. Poezia este o capodopera a liricii eminesciene in care peisajul se asociaza si fuzioneaza cu meditatia poetului, sugerand intelesuri profunde de natura metafizica.

Desi varianta publicata in editia Maiorescu (1883) nu contine nici un indiciu formal in acest sens, "nimic nou nu ne impiedica sa o interpretam ca o poezie a iubirii stinse, in acest sens, sunetul cornului fiind o metafora care prefigureaza dragostea pierduta iar lenta indepartare a acestui sunet, cu ecouri tot mai stinse in spatiul imens al codrului, ar sugera glisarea dureroasa tot mai profunda in meandrele amintirii, ceea ce provoaca un sentiment nostalgic, dulce-amarui, trait intens". (C. Parfene)
In varianta definitiva poezia comunica starea de spirit de melancolie generata de evidenta ireversibilitatii timpului si, implicit, de constiinta fragilitatii si efemeritatii omului raportat la perenitatea elementelor cosmice". Cu alte cuvinte melancolia este un sentiment complex care implica ideea precaritatii fiintei umane, acompaniata organic de amaraciune, de o grava mahnire.

Cuvântul cheie este „corn“, care pentru romantici însemna chemarea eternului, a cerului, ce dă acel „dor de moarte“, voluptatea supremă în estetica romantică.

Tema poeziei este doar sugerată de conceptul fortuna labilis, cuprins în versul: „Îndulcind cu dor de moarte“. 

Versul „Peste vârfuri trece lună“ sugerează, prin simbolul lunii, prezenţa conştiinţei universale, care este atât de subtilă, încât atinge doar vârfurile copacilor, munţilor, aşa cum razele de lună ating aceste limite ale lumii create. Sensibil, codrul îi remarcă prezenţa: „Codru-şi bate frunza lin“, sugerând prin mişcarea frunzelor, simbol al destinului, al conceptului de fortuna labilis, această comuniune cu omul, care percepe vizita „oaspetelui“ din cer sugerată de corn, şi-i umple de farmec fiinţa: „De ce taci, când fermecată / Inima-mi spre tine-ntorn? / Mai suna-vei dulce corn, / Pentru mine vre odată?“.

Figuri de stil:
Evolutia spre interiorizare a lirismului se traduce si prin epitetele ce insotesc ca determinari substantivele si verbele, avand functia de a individualiza elementele peisajului, prin reliefarea trasaturilor lor particulare. Exista in primul rand epitete, asa-zise morale, ca reflexe in planul consiintei ale trairii lirice, devenita din contemplare, meditatie: "melancolic cornul suna", "sufletu-mi nemangaiet", "cand fermecata/ Inima-mi spre tine-ntorn", "dulce corn".


Elegia este construită pe metonimii cu valoare de unicat, specifice stilului eminescian: „Peste vârfuri trece lună“, „Codru-şi bate frunza“, „cornul sună“, „Îndulcind cu dor de moarte“, „Inima-mi spre tinentorn?“.

Sentimentul de melancolie se împleteşte cu cel al naturii şi cu cel de dor într-un context afectiv, romantic eminescian.

Poezia poate fi interpretată şi ca un pastel, fiindcă tema naturii este dominantă.