Oda eminesciană este înrudită cu poezia lui Horaţiu prin metrică şi cu marile texte literare ale culturii universale prin absenţa rimei şi prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.
Mihai Eminescu nu s-a afirmat doar ca poet ci și ca un foarte profund filosof. Era de o vitalitate debordantă. Clocotul vieții din sufletul lui cu siguranță l-a condus adeseori în cerurile suprafirești ale Spiritului. Marii mistici știu că este mult mai înțelept să-ți inducă o stare sufletească adecvată unei percepții directe a realității, decît să descrie în cuvinte ceea ce ar trebui să percepi. Astfel, descrierea marilor taine ale spiritului este una dintre cele mai mari provocări, iar poeții au reușit să-i facă față adeseori.
Poezia „Odă – în metru antic” este remarcabilă datorită faptului că ea conține o cheie fundamentală care, atunci cînd ajunge să fie descoperită, ne ofera o viziune cu totul inedită asupra realității. Realitatea de dincolo de înțelesul obișnuit al cuvintelor rămîne învăluită în mister în lipsa acestei chei, iar noi vom înțelege doar așa-zisa sete de nemurire a oricărui artist, după cum se sugerează în multe comentarii ale acestui poem. Realitatea misterioasă pe care o sugerează poemul poate fi totuși simțită datorită vitalității extraordinare a versurilor și prin invitația de a medita profund asupra morții.
Dacă ținem cont că Eminescu a fost fascinat de filozofia orientală, vom înțelege cu ușurință jocul plin de înțelepciune al geniului viu.
Poetul Mihai Eminescu apartine perioadei marilor clasici, iar ca si curente literare avem romantismul si clasicismul.
In opera poetica eminesciana exista trei etape de creatie.
Etape de creatie
In poezia de tinerete, limbajul poetic eminescian nu este inca precizat, iar influente ale poeziei predecesorilor pot fi usor identificabile: aspectele clasicizante ale unora dintre versurile lui Eminescu din aceasta perioada amintesc de o parte a creatiei lui Heliade Radlescu, Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri. In aceasta epoca sunt compuse odele La mormantul lui Aron Pumnul, La Heliade, etc.
Prima perioada de creatie a lui Eminescu se opune net celorlalte doua, prin caracterul mai putin modernizat al limbii si prin subordonarea evidenta fata de vocabularul poetic si mijloacele de expresie curente in limbajul poeziei timpului.
A doua perioada cuprinsa intre 1870, anul aparitiei poeziei Venere si Madona, si aproximativ 1876-1878, epoca ieseana, marcheaza, mearcheaza faza romantica a poeziei eminesciene. Marilor teme romantice abordate li se asociaza acum procedee romantice in stil: structura antitetica a poemelor, acumularile retorice in toate compartimentele stilului, deci o poezie caracterizata printr-o deosebita densitate a figurilor: Calin, Craiasa din povesti, Lacul, Dorinta, Floare albastra.
Incepand cu anul 1878, in creatia poetului se contureaza o noua etapa anuntata inca din 1976 de Melancolie, etapa <<reclasicizarii>> expresiei poetice intr-o maniera proprie. Dupa cum se poate demonstra printr-o analiza a variantelor, majoritatea poeziilor din aceasta perioada au fost totusi concepute si ause aproape in forma definitiva in epoca precedenta, ceea ce epxlica relativa unitate a ultimelor doua perioade din creatia de maturitate a lui Eminescu.
Opera
Opera apartine ultimei etape de creatie a poetului Mihai Eminescu, etapa in care sunt incluse toate marile poeme asupra carora s-a insistat, Mihai Eminescu avand nevoie de un timp indelungat pentru a le finaliza. Fiind conceputa riguros, intr-un tipar formal clasic, aspect identificat inca din titlu, opera are un preponderent caracter romantic, aspect reiesit din temele si motivele literare surprinzand viziunea poetului asupra imaginarului poetic si asocierea speciilor literare oda, elegie, meditatia. Se remarca de asemenea simplitatea stilistica si echilibrul constructiei versurilor.
Aparitie
Opera se incadreaza alaturi de Luceafarul si Glossa intr-o triologie ce urmareste elucidarea conditiei geniului.
Opera a fost publicata in revista alcatuita de Titu Maiorescu in editia din 1883 si numita “Poezii”.
Ipoteza
Opera apartine genului liric, iar ca specie literara este o elegie, apartinand curentului romantism.
Teorie
Oda este o specie a genului liric prin care se exprima sentimente de admiratie pentru natura, patrie, fata de un ideal sau de preamarire a faptelor unor eroi. Dupa continut poate fi eroica, religioasa, filosofica, personala.
Elegia este o specie a genului liric cu tonalitate trista. Starea elegiaca se defineste prin sentimentul de regret, durere sufleteasca, melancolie, singuratate.
Meditatia este o specie a liricii reflexive care problematizzeaza existenta umana. Temele unei meditatii sunt diverse: filosofice, erotice, patriotice.
Romantismul este un curent ideologic, artistic si literar se naste in prima jumatate a secolului al 19-lea in spatiul european, avand la baza filozofia idealista germana, ca o reactie impotriva clasicismului.
Ca si caracteristici ce se regasesc in operele lirice romantice avem spatiul poetic ce se caracterizeaza prin patos si la nivelul expresiv, opera este bazata pe imaginar poetic. Ca urmare, se resping toate regulile de curentul clasic si are loc amestrecul intre genuri si specii literare. Sentimentele sunt domninate si se pune accentul pe intensitatea trairii sufletesti. Poeziile valorifica mitul, folclorul, fabulosul, natura, iubirea si valorile trecutului istoric. Spatiul de vis inseamna separarea realitatii de fantezie pe care eul poetic o traieste la infinit. Principalul procedeu artistic este metafora axata pe epitete, comparatii si inversiuni, scotand in evidenta si antiteza. Este surprinsa drama conditiei umane, personajele create in poeme fiind exceptionale. Se tinde catre largirea si imbogatirea limbii literare prin celelalte registre stilistice dobandind valori expresive.
Titlul operei
Mihai Eminescu este sugestiv in ceea ce priveste specia literara si sentimentele de preamarire fiintelor aduse prin ea si specificul prozodic (“in metru antic”). Metrul antic se intalneste in versurile lipsite de rima in care alterneaza silabe mai scurte cu silabe mai lungi in ideea cresterii sonoritatii poeziei. Acest tip de metru se regaseste in strofa safica specifica poeziei antice grecesti formata din 3 versuri de 11 silabe si un vers de 5 silabe. In versuri alterneaza tipul de ritm dactilic si trohaic.
Tema
Tema operei o constituie viziunea asupra conditiei geniului, poezia abstractizand formule metaforice poetice in exprimarea subtemei iubirii, a mortii, a cunoasterii si autocunoasterii.
Tip de lirism
Lirismul subiectiv este subliniat de forma confesiva in dimensiune lirica. Confesiunea lirica ia tonalitate de ruga, oda si elegie, fiind sustinuta de marcile lirico-gramaticale specifice eului poetic.
Prin forma confesiva se destainuie tragismul starii poetice subliniat de structura antitetica a operei ce evidentiaza starile deunisiace si cele de suferinta si cele de suferinta, nepasare.
Interpretare poezie
Cele 5 catrene ale operei infatiseaza un ciclu existential complet care se structureaza in 4 secvente lirice: strofa I arata o atitudine poetica contemplativa din vechime, strofa a II-a subliniaza o experienta fundamentala care tulbura starea de echilibru, strofa a III-a si a IV-a arata momentul existential actual si prezent al existentei eului liric, iar ultima strofa surprinde ruga de mantuire.
Prima strofa debuteaza confesiv intr-o forma de regret cu privire la conditia geniului ce rurpinde timpul in scurgerea inevitabila. Suprinderea varstei la care eul liric viseaza este considerata eterna “Pururi tanar, infasurat in manta-mi”, mantia in care varsta este invelita sau infasurata, se crede a fi legatura cu spatiul exterior. Poetul este definit de verbe definitorii “a invata”, “a crede”, “a muri”, lipsind verbul a iubi. Sentimentele exprimate sunt de singuratate, tristete, reiesite din “visatori la steaua/ Singuratatii”.
In a doua strofa, iubirea apare pur intamplator, fiind definita printr-o aparitie brusca si vazuta ca o suferinta mistuitoare “Cand deodata tu rasarisi in cale-mi/ Suferinta, tu, dureros de dulce…”. Poetul se caracterizeaza prin iubirea pasionala si in acelasi timp chinuitoare, folosind oximoronul “dureros de dulce”. Sentimentele migreaza intre iubire si creatie si nu exclud. Poetul foloseste o imaginatie regasita si in poemul Luceafarul in care, metamorfozandu-se acesta, coboara in spatiul telurc al camerei fetei de imparat. Doar ca, Luceafarul este nemuritor, iar poetul este fiinta nemuritoare.
Strofa a treia este conceputa pe baza miturilor si semnificatiilor mitice, dar apar si simbolurile primordiale intr-o constructie anitetica si hiperbolica. Eul liric devine geniul care plange, se lamenteaza in ipostaza de barbat indragostit “Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/ Ori ca Hercul inveninat de haina-i”. Focul simbolizeaza sentimentul puternic, vazut ca o suferinta si totusi, dorita de eul liric, el se afla in antiteza cu apa, strofa constituindu-se ca un raspuns al unei intrebari adresate in urmatorul catren.
In strofa a patra se continua ideea poetica, in care eul liric este mistuit de propriul sentiment, iar eul liric se schindeaza, barbatul indragostit dorindu-si sa-si regaseasca propriul eu. Focul devine purificator si apare ideea de renastere in conditia genialitatii “Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…/Pot sa mai reinviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?”.
Finalul operei subliniaza momentul de dupa trairea genialitatii si a iubirii. Sunt o ruga de matuire, in care fiinta intra in moarte, dupa ce s-a regasit si s-a impacat cu sine. Finalul este asemanator Luceafarului deoarece se constientizeaza conditia geniului ce are nevoie de un spatiu separat al manifestarilor sufletesti. poetul isi asuma conditie “mie reda-ma”, asa cum Luceafarul isi constientizeaza postura geniala “si eu am lumea mea ma simt nemuritor si rece”.
Confesiunea
Confesiunea lirica realizata in tonalitate de ruga, oda si elegie sustine lirismul subiectiv, diferiti indici ai persoanei (pronume si verbe la persoana I), ai timpului (timpurile verbale si adverbe de timp) si ai spatiului (pronume demonstrative, adverbe de loc) fiind marcile prezentei vorbitorului. Raportul dintre eul romantic si iubire reda “coborarea in suferinta umana” din postura abstrasa a geniului. Unele sintagme devin emblematice si concentreaza ipostazele lirice: pururi tanar, ochii mei naltam visatori, steaua singuratatii, suferinta… dureros de dulce, nepasare trista, pe mine mie reda-ma.
Stil
Stilul artistic scoate in evidenta rolul verbelor si adverbelor, semnificatia figurilor de stil aflate la granita cu modernismul. Verbele in prima strofa aflate la imperfect – “nu credeam” ,”naltam”- proiecteaza actiunea conjunctului “sa-nvat” intr-un trecut relativ. Trairea recenta, brusca, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor “rasarisi”, “baui” si de repetarea pronumelui personal “tu” care sugereaza aparitia femeii in viata eului liric. “Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce..”. Expresivitatea stilistica a strofei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice – “dureros de dulce” si “voluptatea mortii” – In strofa a treia exista la inceputul fiecarui vers conjunctia “cand”, avand rol eufonic si accent ideatic. Ca elemente de compozitie, simetria de la inceputul versurilor “De-al meu propriu vis” si “Pe-al meu propriu rug” amplifica tortura interioara, existand cuvinte din campul semantic al focului “ard”, “a-l stinge”, “ma topesc”, “flacari”.
In ultima strofa, verbele se afla la imperativ, – “vino”, “reda-ma” -, sugerand aspiratia omului de geniu. In ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale “al meu vis”, “al meu rug”. Versurile finale ale fiecarei strofe se disting fie intr-un singur cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscula ce sintetizeaza viziunea eminesciana privind conditia omului in lume: “Singuratatii”, “neinduratoare”, “Apele marii”, “Pasarea Phoenix”, “Mie reda-ma”.
Concluzie si opinie
Ca urmare a celor evidentiate, argumentate si expuse mai sus, opera literara este o creatie ce surprinde elemnte clasice si romantice, armonizandu-le in sensul evidentierii unei idei date, respectiv conditia geniului si mantuirea versului dupa cum putem afirma din opera “Pe mine mie reda-ma”.
Opera arata de fapt gandirea fiecarui om in zilele traite, pana se regaseste, pana isi descopera valorile spirituale.
Poezia eminesciană Odă (în metru antic) a prilejuit multiple comentarii inspirate fie de forma rară a prozodiei antice, fie de conţinutul ei filosofic. Sub aspectul substanţei filosofice, un exeget precum Edgar Papu a văzut în ea „o primă valoroasă piesă lirică a existenţialismului”, susţinând chiar că textul eminescian reprezintă „singura mărturie existenţialistă în cel mai propriu sens (...), perfect închegată de la un capăt la altul”. Importantă atât prin forma sa rară, cât şi prin existenţialismul său de fond, unul mai degrabă etern decât circumscriptibil vreunei şcoli filosofice dintr-un secol sau altul, poezia a beneficiat de comentarii pe măsură.