Titlul ,,Frumoasă-i”este strigătul de admirațe,de bucurie,entuziasm al omul ce tânjește după Natură, după frumusețe și puritate, armonie și freamăt, este nostalgie după Edenul din care în mod natural facem parte… Tabloul naturii îi provoacă privitorului admirație,satisfacție sufletească.
Strigătul,,Ce frumoasă e!”este rostit cu admirație sinceră. În poezia,, Frumoasă-i” fondul răsunător este al unui paradis pierdut, pe care l- a dorit poetul,un paradis departe de lume,dar pe care ştia că nu-l va dobândi niciodată.
Cuprins de fiorul emoției, poetul descrie un tabloul terestru- lacul ce poartă verdele armoniei,al calmului, în care cerul senin își reflectă în oglinda apei norii,purtând albul-sacrul ceresc,iar soarele,transformându-i în raze argintii. Lacul, oglinda în care se reflectă norii, creează o stare de melancolie, de visare, valurile care mişcă umbra fină a norilor trec asemenea gândurilor.Imaginea vizuală luminoasă este realizată prin epitete cromatice:,,verde,senin-albastru,alb-argint”,iar sufletul este cuprins de liniște,armonie în peisajul luminos.Privirea descoperă dumbrava-spațiu misterios al visării,paradisul terestru ce-și reflectă calmul verdelui în voia valului,a trecerii timpului.
Alături ,,stânca”este locul nemișcării,al tăriei,locul căutat pentru Înălțarea inspirației,al fanteziei,unde gândul prinde aripi-metaforă a zborului spre lumină,al dorinței de a cunoaște libertatea.
,,Răsăritul” urmărit spre noi începuturi cu,,sufletul dus”,îngândurat din locul înălțării îi aduce căutarea sinelui, dorința de a afla ce este natura.
Coborârea în jos(pleonasm)este momentul de comuniune cu mirosul florilor pline de taina frumosului, cu cântul apei purificatoare,cu freamătul,vaietul,,dulce”(oximoron-doi termeni care se opun)al vântului.De jur împrejur, încercuit de Universul văzut şi nevăzut,în calmul interior(verde) și al azurului liniștitor omul privește înfiorarea apei,ascultă suspinul,tristețea adusă de vânt,urmărește grația lebedei și a fluturilor aducând pe aripi speranța unui început al vieții. Este fascinat de misterioase pete divers colorate, care-şi deschideau într-o tăcere cosmică, spre bolta cerului, corolele lor pline de pulsaţia vieţii, de seva parfumului încă nenăscut.
Muzicalitatea interioară a versurilor degajă o atmosferă de vrajă, de farmec ,de armonie prin care poetul surprinde o serie de procese ritmice ce se petrec în natură ca: legănarea, baterea, suspinul.Repetiția verbului,,caut”exprimă încercarea de a găsi necuprinsul ceresc,simbol al perfecțiunii spiritului; repetiția verbului,,văd”este un pretext pentru a enumera elementele naturii pe care le vede pe covorul verde: apa clară, luminată solar;lebedele simbol al perfecțiunii divine;fluturii-
zborul sufletului spre înalturi.
Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular:,,eu,mă”;,,caut,cobor,ascult,văd”-verbe ce au rolul de a arăta liniștea naturii.
Eminescu este aidoma vrăjitorului de la capătul curcubeului care creează lumea recreând-o: el este artizanul cosmosului misterios, magic, unde valurile, parfumurile florilor, aplecarea nevinovată şi inconştientă a ierbii, bătaia aripilor fluturilor alcătuiesc tinerețea veșnică a naturii.
Este recunoscută la poet capacitatea de a uni cuvântul cu melodia,cântecul cu poezia,de a reface limbajul potrivit al omului pentru Cetatea de Sus.