În ”Doina”, Mihai Eminescu, preocupat de realizarea unei mitologii românești, se oprește asupra istoriei naționale într-o comuniune cu natura, cu ”tot ceea ce aparține fundamental ”poporului”.
”Doina” a fost publicată in prima ediție de ”Poezii” a lui Titu Maiorescu in 1883. Aparține genului liric.
”Doina” este semnificativă pentru simbolul ce-l reprezintă cântecul de speranță și de durere al poporului nostru. Este un strigăt, o imprecație antivrăjitorească, o descântare, de unde și tonul violent – imprecator – descântător. Mesajul este unul de protest și o chemare la unitate.
Sentimentele de jale, cu blestemul și rugăciunea, se impletesc într-un crescendo-liturgic, dat de tonul direct și apăsat al discursului poetic.
Poezia e alcătuită din două părți. Prima parte cuprinde spațiul geografic, ironia, sarcasmul, fac din poezie o sinteză de gândire și simetrie eminesciană – într-un destin al deznădejdii – concentrat in versul ”Sărac, in țară săracă”; ”Vai de biet român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”. Partea a doua a poeziei sugerează legătura dintre Ștefan cel Mare și poporul său chiar după moarte.
Verbele sunt utilizate la timpul prezent.
Din punct de vedere dispozitiv rima este împerecheată.
Chemat in ajutorul poporului său, cornul lui Ștefan urma să deștepte Moldova toată, codrii simbolizînd natura in consens cu poporul, așa cum o făcuse Decebal, la rândul său. Poezia se încheie prin blestemul aruncat asupra răului țării.
Cuvintele cheie inundă poezia: Nistru, Tisa, Hotin, Satu Mare, Boian, Vatra Dornii, Sătmar, Săcele reprezintă limitele teritoriului extins al românilor, arătând cit de mare era Moldova; codrul reprezintă un centru de viață, o rezervă de răcoare, apă, mîncare și un loc sigur oferindu-le românilor ajutor in timpul războiului (Codrul – frate cu românul – ); românul deși e in propria țară se simte străin (Și-i străin in țara lui); și totuși el este un mare luptător; izvorul reprezintă focare, energie, veșnicie (Și isvoarele îi seacă – ); dușmanii sunt cei care năvăleau din toate părțile, instaurându-se in Moldova și nedorind să plece fiind orbiți de bogățiile și frumusețile ei (Vin muscalii de-a călare; Curg dușmanii in puhoi/ Și s-așează pe la noi).
Clopotele simbolizează o chemare, un apel către toți credincioșii sau un mesaj către toți oamenii Moldovei (Clopotele să le tragă/ Ziua ntreagă, noaptea ntreagă,/ Doar s-a ndura Dumnezeu,/ Ca să-ți mîntui neamul tău!). Putna sugerează ideea rugii poporului către ”Ștefan și Dumnezeu” care reprezintă centrul spiritual al tuturor românilor care se consideră adevărați creștini (Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta). Zborul păsărilor este simbol al relațiilor dintre cer și pământ (Sboară păsările toate). Valea este complementul simbolic al muntelui, locul unde se unesc pământul și apa cerului pentru a da recolte bogate (Sus la munte, jos la vale).
Figurile de stil sunt prezente in toată poezia: epitete (neagra străinătate, țară săracă, biet român săracul), comparații (Îndărăt tot dă ca racul), metafore (”Codru – frate cu românul” – a ocrotit oamenii pe timp de urgie), inversiuni (Vai de biet român săracul), hiperbole ( ”Curg dușmanii in puhoi” – nu numai un dușman ne vrea pământul ci foarte mulți, iar românul e nevoit să tacă (Toate cântecele pier;/ Sboară păsările toate), antiteze (”străinii” – cei care au venit neinvitați, ”neamul” ce reprezintă rădăcinile: Cine-au îndrăgit străinii; Și neamul nemernicia).
Intrată în universalitate încă din timpul vieții, proteica personalitate eminesciană devine izvor de inspirație poetică, de-a lungul timpului, în variatele ipostaze ale meteoricei, dar dramaticei sale existențe.