Eminescu - ATÂT DE FRAGEDĂ - Comentariu

Atât de fragedă... este o idilă reprezentativă pentru tema iubirea din lirica lui Eminescu.

Pentru a înţelege problematica, subtilitatea, modelele, procesul, profunzimea gândirii eminesciene, procesul de formare şi evoluţie al universului eminescian este important să vedem în această poezie o ars poetica, în sensul urmăririi felului în care se realizează, pe de o parte, sinteza estetică a romantismului cu elementele de clasicism, realism, simbolism, în gândirea lui Eminescu, pe de altă parte, felul în care se penetrează din planul gândirii creative de nivel inventiv, de la conceptul de lume ca univers al afectului, la nivelul inovativ, în care Iubirea devine un principiu (arhe), aşa cum în filosofia antică greacă principiul Eros unea principiul masculin (spiritul) cu principiul feminin (natura). De aceea studiul imaginarului eminescian, cu ajutorul metaforelor pentru a construi imaginea iubitei ideale şi apoi a Iubirii în sine, este edificator.

Iubita primeşte de la început o haină romantică vegetală, printr-o comparaţie cu „floarea albă de cireş“, care conturează virtuţile eroinei: puritatea, gingăşia, candoarea, delicateţea, dar şi atributele principiului feminin. Ideea poetică o va relua Lucian Blaga în Bunăvestire pentru floarea mărului. Conceptul de catharsis este subtil implicat şi prin el avem dimensiunea clasicistă, proiecţia spre o eroină ideală în împrejurări ideale. Suportul în realitatea socială este redat prin „covorul moale“, „Mătasa sună sub picior“, dar şi conceptul de lume ca univers social. Metafora eminesciană, deşi este romantică, contextualizată, sugerează sinteza estetică eminesciană.
Algoritmul interior al imaginarului eminescian aduce imaginea de „înger“ („Şi ca un înger dintre oameni“), care este tot romantică, mitică, exprimând o etapă de la Înger şi demon spre Luceafărul. Proiecţia spre ideal a imaginii iubitei are ca scop să exprime „Iubirea“. Devenită înger, iubita îi îndrumă paşii gândului creativ spre sublim, transfigurând-o: „Pluteşti ca visul de uşor“. Metonimia „Mătasa sună sub picior“ dă coordonata auditivă a imaginii vizuale. Transfigurarea ca procedeu romantic este utilizată de Eminescu cu multă subtilitate, spre a realiza metamorfoza de la real la sublim a iubitei, de la exterior la interior, la vis, la planul oniric specific romantismului. Este Frumosul ideal, ca principiu, aşa cum îl găsim la Platon, spre a ajunge în Luceafărul la arhetipul: „Fecioara între sfinţi“.

Imaginea aceasta ideală determină vibraţia sufletului poetului: „Satârnă sufletu-mi de ochii/ Cei plini de lacrimi şi noroc“. Iubita devine un „vis ferice de iubire“, ca moment al proiecţiei iubitei spre sublim, metamorfozându-se din „iubită“ în „iubire“ („Mireasă blândă din poveşti“), adică Kore Kosmou — fecioara lumii. Ea poate determina mutaţii adânci în gândirea poetului („Cât poţi cu-a farmecului noapte/ Să-ntuneci ochii mei pe veci“). Poetul trăieşte în realitate visul: „Cu-a gurii tale calde şoapte,/ Cu-mbrăţişări de braţe reci“.

Pentru a rămâne ideală, iubita trebuie să renunţe la împlinirea iubirii, fiindcă timpul va aduce o metamorfoză, care va distruge această imagine ideală. Ea va rămâne „Mireasa sufletului“ pentru poet, deşi va fi „Pierdută vecinic“, fiindcă poetul a făcut greşeala transformării visului în realitate: „Că te-am zărit e a mea vină“. Iubita trebuia să rămână „visul de lumină“, metaforă care sugerează devenirea, metamorfoza ei în Iubirea ca model ideal, ca o reprezentare a sublimului: „Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii“, adică Virtutea însăşi: „Pe fruntea ta purtând coroană“. Aici e punctul de geneză a idealului feminin, pe care-l vom găsi în Luceafărul, unde eroinei i se propune să devină doamnă a lumii spirituale: „Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte“. Imaginarul eminescian este creativ în sensul că este o matrice generatoare de prototipuri, arhetipuri, actanţi. Iubirea ca temă la Eminescu are o continuă metamorfoză de la instinct („Astfel dorinţa-i gata“) la afect („De dorul lui şi inima/ Şi sufletu-i se împle“), apoi devine concept, principiu, generând eroina din Luceafărul ca arhetip al principiului feminin. Poezia lui Eminescu trebuie înţeleasă ca un univers într-o continuă metamorfoză.