,,PASTEL” de George Coșbuc este o poezie alcătuită din cinci strofe şi a cărei primă ediţie a fost publicată în revista „Pagini literare” în 1899.
Pastelul este o specie a liricii peisagiste în care se descrie un colț din natură: aici-grădina, pădurea,deal și vale ,păduri și ape,satul,vatra,drumul,întreaga natură-cer și pământ. Poetul, exprimându-și propriile sentimente în strânsă legătură cu aspectele înfățișate,simte pacea naturii,se lasă copleșit de împăcarea din întregul Univers. Aspectele din natură prezentate sunt peisaje de diferite dimensiuni.
Modul de expunere predominant este descrierea, iar, când poetul zugrăvește un peisaj de început al serii, înfățișând momentele înserării în derularea ei, pastelul dobândește caracteristicile unui tablou în versuri. Aspectele zugrăvite și sentimentele poetului sunt puse în evidență prin intermediul imaginilor artistice, predominante fiind cele vizuale, locul culorilor din pictură fiind luat de figurile de stil, între care epitetele cromatice ocupă un loc important.
Titlul „Pastel” este sugestiv, indicând denumirea speciei liricii peisagistice, utilizată doar în cadrul literaturii române. Astfel, titlul are rolul de a anticipa descrierea unui colț de natură, în care poetul își exprimă discret sentimentele de încântare în liniștea ce cuprinde împrejurimile satului în noapte ce,,scoboar-adânca pace”.Treptat, orice trimitere spre ideea de mișcare dispare.
Căutând să surprindă momentul înserării, Coșbuc recompune, în spațiul imaginar al poeziei, un peisaj rustic, în care noaptea se insinuează treptat, până reușește să ia în stăpânire întregul tablou. Cadrul descrierii este vast.Astfel,în strofa întâi privirea poetului se oprește în grădină,simțind adierea muzicală a vântului,ființă supranaturală,înzestrată cu,,aripi”(folosind aliterația,alternează repetiția consoanelor,,v”,care dă senzația de mișcare a vântului cu ,,ș”ce aduce liniștea înserării),urmărindu-l alinându-se în căutarea ,,culcușului”; macul,,roș”,cicoarea își închid florile,adormind.Imaginile vizuale urmăresc roșul macului,culoarea bucuriei,freamătul petalelor,refugiul vântului, prin vișinii grădinii, personificat asemenea unui plimbăreț prin natură. Personificarea „Din ochi clipește-ncet cicoarea/ Și-adoarme-apoi și ea” exprimă starea de liniște redată de contemplarea naturii, cu puternice reverberații în sensibilitatea eului liric. Aceasta personificare are rolul de a crea o atmosferă în care liniștea își pune amprenta asupra florilor.
Elementul uman este prezent prin ființa poetului:,,eu”,care se oprește lângă pădure ce-a obosit,,căci ziua-ntreag-a tot cântat”, pare o ființă ce ocrotește arborii,păsările,le ascultă glasurile.În tăcerea amurgului,ființa ei se retrage în gânduri.Privirea alunecă spre dealuri,spre cărarea și mai departe spre sat,totul umbrit de noaptea ce se apropie..Personificarea pădurii,verbele: a obosit,tace,amurgește,întunecă- aduc liniștea care cuprinde natura. Verbele la prezent, predominante în poezie, au rolul de a transmite ideea eternizării naturii surprinse în acest pastel, a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării.
În a treia strofă a pastelului este prezentat un tablou static, care întregește starea de liniște ce a cuprins întreaga natura în momentul inserării. Descrierea surprinde trecerea de la crepuscul la noapte, prin imaginea vizuală: „amurgul moare… dă semne nopții din ponoare”. Personificarea „Ea-mbracă haine-ntunecate”, precum si epitetul personificator „tăcută”, au rolul de a crea o atmosferă plină de mister,noaptea este o ființă de basm,un înger întunecat,care ,,bate din aripi,plutind”. Se remarcă impersonalitatea vocii lirice, pentru că poetul a accentuat spectacolul naturii, o magnifică panoramă surprinsă în toate detaliile ei.Verbele sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o liniște profundă.
În atmosfera întunecată apare lumina ,,tăciunilor”,imagine caldă,odihnitoare,de pace,singura mișcare este graba unei femei ,,să ceară cu-mprumut jăratec”și a păsării de noapte care ,,dă roate--tăcutul liliac”,epitet ce completează liniștea,ușoara mișcare.
Tabloul plin de mișcare lină devine,în final,static,totul este copleșit de somn,de adânca pace,iar sunetul ,,zăvorului”închide poarta dintre om și natură .Liniștea domină pe ,,drum”și în cer,iar luna devine stăpâna nopții.În ultima strofă,poetul redevine copilul,,visându-și jocul”, alături de mama care face ultimele mișcări casnice:,,mai toarce,învelește focul”,grijulie,,încuie ușile” și apoi ,,se culcă”.Noaptea în sat e încremenită într-un prezent etern. Singurele zgomote în liniștea nopții sunt: zăvorul și cariul care roade,,în grindă”,sunete calde,plăcute în noaptea odihnitoare,o muzică abia șoptită în tăcerea desăvârșită.
Măsura versurilor de 8-9 silabe,ritmul iambic, rima neegală: pereche,monorimă dau o legănare a timpului în pacea nopții ce cuprinde natura.