Publicată în 1894, dar compusă probabil mai înainte, sub impresia evenimentelor legate de Războiul de Independență, Pașa Hassan își are punctul de plecare într-un pasaj din Românii supt Mihai Voievod Viteazul, capitolul care povestește bătălia de la Călugăreni. La un moment dat, în toiul luptei, Mihai zărește pe pașa Hassan, dușmanul său de moarte.
Voievodul îl strigă „o vorbă să-i spună“, dar turcul fuge mâncând pământul. Urmează cavalcada înfățișată cu o pană de adevărat maestru.
Cât timp tabloul rămâne relativ static, imaginile sunt cele obișnuite:
Mihai îl zărește și-alege vreo doi,
Se-ntoarce și pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Și intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Și-o frânge degrabă și-o bate-napoi
Și-o vântură toată.
Câte o comparație concentrată: negru-pământ, ritmul perfect și rimele rare: aieve-i — Sucevei — plevei; pământ — vânt — sânt, ridică poezia peste nivelul lui Bolintineanu din Legende, fără însă a o feri cu totul de o anume notă de convențional:
Hassan e „negru-pământ de mirare“, flăcăii Sucevei „zboară“:
Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu știe de-i vis, ori aieve-i,
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede că Bogdan e suflet de vânt
Și-n față-i puterile turcilor sânt
Tăriile plevei.
Când însă tabloul intră în mișcare, Coșbuc este neîntrecut.
Propozițiile sunt scurte, dinamice, cu predominația exclamațiilor. Unghiul pe privire e acela al turcului îngrozit de „ghiaurul“ Mihai:
Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai!
Aleargă năvală nebună.
Împrăștie singur pe câți îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai,
El vine spre pașă: e groază și vai,
Că vine furtună.
Strigătul lui Mihai către pașă e sacadat după aceeași bătaie a galopului:
— Stai, pașă, / / o vorbă / / de-aproape / / să-ți spun //
Că nu te-am găsit nicăierea!,
reluat apoi peste o strofă în chip de laitmotiv:
— Stai, pașă! / / Să piară / / azi unul / / din noi!
Frica lui Hassan atinge proporții uriașe, ca de coșmar, sugerată, fiind de această impecabilă hiperbolă, făcută din câteva onomatopei și clădită pe ritmuri perfecte :
Sălbatecul vodă e-n zale și-n fier,
Și zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Și vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda-i din stânga ajunge la cer,
Și vodă-i un munte.
Vocabularul însuși impresionează: fier, zale care zuruie; vorba-tunet, răsufletul-ger, barda din mâna stângă a eroului, comparat cu un munte. Măiestria lui Coșbuc stă însă — ca peste tot în poezia sa — în adaptarea cât mai exactă a mijloacelor prozodice la ideea poetică pe care vrea să o exprime.
Ca și la Bolintineanu în Mihnea și baba, ritmul cavalcadei e dat de măsura versului:
Ca într-un film, dinamic în gradul cel mai înalt, în care totuși regizorul a știut să păstreze întreaga atmosferă de frescă istorică, pașa Hassan, urmărit de Mihai Vodă, este o imagine ce nu se poate uita:
„— Stai, pașă! Să piară azi unul din noi!“
Dar pașa mai tare zorește;
Cu scările-n coapse fugaru-și lovește
Și gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi,
El zboară șoimește.
Devine acum clar că poetul Coșbuc avea vocația epică și dramatică — mai puțin pe cea lirică — de mari efecte. Ele sunt
scoase din notarea gesturilor personajelor tabloului: pașa lovește calul cu pintenii și scările, îl bate cu pumnii, are ochii injectați „de sânge“ și „barba vâlvoi“, de groază. În strofa următoare, această gesticulație, menită a arăta frica și furia neputincioasă a turcului, atinge punctul ei culminant; turbanul îi cade „și-l lasă căzut“, deși acest lucru nu era iertat unui musulman, își sfâșie cu mâinile vestmintele pentru că are impresia că vântul se împiedică în ele și nu-l lasă să fugă etc.:
Turbanul îi cade și-l lasă căzut;
Își rupe cu mâna vestmântul,
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Și lui i se pare că-n loc e ținut;
Aleargă de groaza pieirii bătut,
Mănâncă pământul.
Întorcându-ne acum din nou la izvorul de inspirație al lui Coșbuc, vom observa că poetizarea eroului de la Călugăreni apare, cu tot atâta forță, și sub pana lui Bălcescu. Mihai Viteazul e comparat cu „semizeii cântați de nemuritorul Omir“. Întâlnind pe Hassan-Pașa, el îi strigă „să stea de este viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept“. Hassan fuge însă „înspăimântat și nu se putea ține pe picioare de groază“. În afară de versificație, întradevăr cu totul remarcabilă, Coșbuc nu aduce nimic în plus față de Bălcescu. Caracterul de instantaneu al întâmplării îl
aflăm chiar în pasajul respectiv din Românii supt Mihai Voievod Viteazul, care începe cu indicația temporală „într-acel minut“:
„Într-acel minut, Mihai, precum odinioară semizeii cântați
de nemuritorul Omir, alerga într-o parte și într-alta prin tabăra
turcească căutând pe Sinan, când, văzând de departe pe Hassan-Pașa, se luă dupe dânsul strigându-i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept, și când de când era să-l ajungă cu paloșul. Dar Hassan-Pașa fugea înspăimântat și nu se putea ține pe picioare de groază. El merse de-și ascunse rușinea într-un crâng spinos, de unde d-abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi.