În perioada colaborării la Tribuna din Sibiu, redactată de Ioan Slavici, unde publică întâi Nunta Zamfirei, poezia care îl va consacra, în 1889, Coșbuc proiectase o epopee a poporului român pe motive folclorice.
Atque nos, Fata craiului din cetini, Tulnic și Lioara, Fulger, Izvor de apă-vie, Un Pipăruș viteaz, Un Pipăruș modern (poem cvasiparodic, gen de epopee eroi-comică, în felul lui Ion Budai-Deleanu) sunt fragmente dintr-o asemenea operă la care poetul se gândea. La acestea trebuie să adăugăm Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Crăiasa-zânelor, Brâul Cosânzenei, Cicoarea etc. Prin 1900, însă, vremea epopeilor
era de mult apusă și traducătorul în românește al Divinei Comedii și al Sacuntalei, trecând munții spre țară, se lasă atras de alte aspecte ale vieții. Compune poezii mai potrivite momentului istoric, între care se numără Noi vrem pământ! și Doina, ori ciclul Cântece de vitejie.
În Nunta Zamfirei Coșbuc urmează pe Eminescu din Călin —file din poveste, însă cu mijloace absolut proprii. Originalitatea poemului-baladă stă în vagul temporal și spațial, obținut prin întrepătrunderea planului real cu cel feeric, ceea ce duce la impresia permanenței nunții, ca unul din evenimentele ce revin mereu în viața obștii. Nunta Zamfirei este nunta sempiternă, abstractă și concretă totodată. Numele proprii înseși — pentru că de personaje în înțelesul obișnuit al cuvântului nu poate fi vorba — sugerează imprecizia basmului. Zamfira cea frumoasă —
„icoană-ntr-un altar s-o pui“, — este fata unui domn Săgeată, foarte bogat, din nu se știe ce loc. Alesul ei este Viorel, un prinț din nu se
știe ce „fund de Răsărit“. La nuntă participă toți craii multului rotund, cu nume foarte generice, determinate de vagi atribute homerizante, alese anume pentru sonoritatea lor, care le situează la limita dintre satul românesc arhaic, abstract și basm: bătrânul Grui, cu Sanda și Ruxandra lui, |inteș, cel cu trainic rost, cu Lia lui, Bardeș, cel cu adăpost prin munți sâlhui, cu Paltin-Crai, un Peneș-Împărat, Mugur-}mpărat — în fine — Barbă-Cot, piticul și o mulțime de principi falnici, omor`tori de zmei, obișnuiții în basme feți-voinici, feți-frumoși și logofeți, regi bărboși, cu sfetnicii lor învechiți în legi etc. La aceștia se adaugă țăranii năsăudeni în haine somptuoase, cum nu întâlnim în alte părți ale țării, de sărbătoare:
Și alții, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi țesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.
Ceremonialul țărănesc e tipic. Rădvane cu miri, cu nănași, cu socri mari escortați de feciori călări, se adună la locul de nuntit, la casa miresei:
Iar mai spre-amiezi, din depărtări
Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, și nănași,
Cu socri mari și cu nuntași,
Și nouăzeci de feciorași
Veneau călări.
Ca și povestitorul de basm, poetul declară a nu fi în stare să descrie frumusețea miresei, o zână care iese însă din pridvor, în întâmpinarea mirelui:
Un trandafir în văi părea:
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.
Nu lipsește nici vătaful, adică maestrul de ceremonii al nunților țărănești, prezidând întâlnirea tipică dintre mire și mireasă și dând semn spre mulțime cu steagul:
Și ea mergând spre Viorel
De mână când a prins-o el,
Roșind s-a zăpăcit de drag,
Vătavul a dat semn din steag,
Și-atunci porniră toți șirag
Încetinel.
Urmează hora românească, pe care rapsodul a prins-o în versuri de o tehnică perfectă — neîntâlnită până la Coșbuc în prozodia noastră — , pasul căzând pe cuvânt spre a încânta, deopotrivă, ochiul și urechea. Hora este mai mult lină și ușoară, solemnă, ritualică, pentru că se joacă în timp ce mirii se cunună:
Și-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci;
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrăngăneii la opinci
Ca-n port de sat.
Trei pași la stânga linișor
Și alți trei pași la dreapta lor;
Se prind de mâini și se desprind,
S-adună cerc și iar se-ntind,
Și bat pământul tropotind
În tact ușor.
Nu sunt uitate ospățul, „un râu de vin“ și un hotar întreg de mese, chiotele și cântecele care însoțesc hiperbolica petrecere, încât „și soarele sta-n loc/ Că l-a ajuns și-acest noroc/ Să vadă el atâta joc/ Pe-acest pământ“. În sfârșit, tipica pornire la joc a celor batrâni:
Sunt greu bătrânii de pornit,
Dar de-i pornești, sunt greu de-oprit!
Și s-au pornit bărboșii regi
Cu sfetnicii-nvechiți în legi
Și patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit,
și obișnuita urare finală a lui Mugur-Împărat:
„— Cât mac e prin livezi,
Atâția ani la miri urez!
Și-un prinț la anul! blând și mic,
Să crească mare și voinic, —
Iar noi să mai jucăm un pic
Și la botez!“
Nunta lui Coșbuc este nunta obștească, eveniment capital, ca nașterea și moartea, o ceremonie de neînlăturat, la care se supune toată suflarea. De aceea el nu simte nevoia — ca Eminescu în Călin — de a contrapuncta reprezentarea poetică printr-un tablou de natură, în vederea proiecției cosmice. „Poet al țărănimii“ prin excelență, Coșbuc vorbește și cântă anonim, în locul celor mulți. Nunta Zamfirei este o nuntă ca în basme și totodată o nuntă ca toate nunțile țărănești din toate timpurile și din toate locurile, foarte ceremonioasă, pentru că la asemenea întâmplări țăranii sunt foarte ceremonioși, festivi, mirele și mireasa, socrii mari și toți participanții la solemnul eveniment
simțindu-se — ca în orații —, pentru o clipă, personaje din povești. De aici viziunea hiperbolică a petrecerii de „patruzeci de zile-ntregi“ și dorința de a mai petrece încă „și la botez“, pentru că nunta e făcută în scopul procreării. „Realismul“ însă
nu este de găsit, deoarece poetul, confundat cu psihologia țăranească a nunții, se mișcă în plină indeterminare festivă și feerică. Un alt năsăudean — și la puțini ani după Coșbuc —Liviu Rebreanu, în Ion, înfățișa hora și nunta cu totul într-alt chip, pentru că va vorbi de o anumită horă și de o anumită nuntă. Și totuși cele două reprezentări nu sunt incompatibile.
Deosebirea vine din metodă și viziune, din unghiul în care ochiul artistului se situează. În genul său, Coșbuc e un maestru.
Sforțarea lui poetică, încununată de succes, este de a nu ieși din marginile viziunii țărănești. Săgeată, tatăl Zamfirei, este necesar să fie numai bogat spre a putea susține o nuntă ca aceea. Frumusețea miresei este convențională, țărănească, „cu mers isteț“, „cu trupul nalt, cu părul creț“, cu „un brâu de-argint“, încins peste mijlocul „mlădiu“. „Copilele de împărat“ sunt frumoase și „întrulpi“ (trupeșe, arătoase), „cu ochi șireți ca cei de vulpi,/ Cu rochii scurte până-n pulpi,/ Cu păr buclat“. Flăcăiiprinți poartă coifuri cu vulturi — ca grănicerii năsăudeni de
odinioară — și, călări pe cai, pozează pentru circumstanță:
Voinicii cai spumau în salt;
Și-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vreun prinț mai tânăr când trecea
C-un braț în șold și pe prăsea
Cu celălalt.
Fără profunzimi, pentru că nu sunt cerute de tema acestei poezii obștești, Nunta Zamfirei rămâne o capodoperă a genului, prin extraordinara potrivire a mijloacelor, prin cadența verbului, prin sentențiozitatea frazei impecabil ritmate, încărcată de specificul național al limbii, cunoscută de poet într-un mediu țărănesc arhaic — ca și Humuleștii lui Creangă — cu datini și ritualuri nestrămutate.
Fireste, Coșbuc nu este Creangă și, ici-colo, întâlnim câte o intromisiune cultă, precum în versul: „Toți craii multului rotund“ sau câte o comparație abstractă neconcludentă, apărută în torentul de rime: „Frumoasă ca un gând răzleț“. În rest, însă, cuvintele populare și expresiile ocupă tot spațiul expunerii, întro oralitate festivă potrivită cu împrejurarea:
Săgeată „avea o fată — fata lui/ Icoană-ntr-un altar s-o pui“. Ea „a fost pețită“ de toți câți „au trecut pragul“ casei. Fata „s-a-ndrăgit“ de „alesul“ ei pentru că acesta „i-a fost menit“.
Vestea nunții, cuvântul, „s-a pornit din vecini“ și „împărații“ din patru margini de pământ „s-au ridicat“ și „s-au încins“ în purpură, iar doamnele lor „au grăbit“ să se gătească „dinadins“.
Când „s-a împlinit ajunul zilei de nuntit“, rădvanele „trosneau de crai“ și coborau pe „poteci de plai“. Paltin-Crai „stărostește“ (spune orația de nuntă), „treascurile“ (puștile, tunurile) sună, fetele și flăcăii joacă „după tilinci“ (trișce) „cu zdrăngăneii la opinci“, iar „crăiesele“ stau la masă „alăturea cu ghinărarii de neam străin“. Piticul Barbă-Cot sare într-un picior „de nu-și dă rând“, și Mugur-Împărat „închină“ cu „paharul plin“. În orice vers, în orice întorsătură sintactică, impresia de oralitate țărănească (repetăm: nu cea de toate zilele, ci una festivă,
potrivită cu sărbătoarea și costumația bogată) ne întâmpină numaidecât.
Coșbuc, cel care a tradus Divina comedie în exact același număr de silabe câte are originalul, este un versificator desăvârșit, egalat poate numai de Topârceanu în poezia noastră.
Sistemul metric și al rimelor servește de minune scopului urmărit în Nunta Zamfirei. De la schema:
Coșbuc nu se abate decât o singură dată pe parcursul poeziei și atunci foarte ușor, pentru a sublinia o exclamație, în versul 1, strofa a III-a („El, cel mai drag! El a venit!“). Rima rămâne cu consecvență pe silabă accentuată după schema a a b b b a. S-ar părea că frumusețea acestor versuri stă în virtuozitate, în marea consecvență pe care poetul și-o impune în prozodie, ca la clasici.
Și totuși pericolul monotoniei — ca și în poezia populară autentică, unde convenția ritmică este impusă și se subînțelege — este cu desăvârșire exclus. Aceasta pentru că poetul mânuiește cu atâta abilitate reprezentările, încât imaginația cititorului (mai bine am zice a ascultătorului, pentru că oralitatea limbii face ca poezia să fie auzită ca recitată de pe scenă de un actor) este surprinsă în mod diferit de fiecare dată. De altă parte, formațiile sintactice sunt atât de ingenios construite, găsite în vorbirea populară, încât dau impresia că ele impun schema prozodică, poetul scuzându-se parcă (asemenea starostelui care pronunță orațiile de nuntă) de a nu se putea exprima decât în cadențele și în rimele acestea, care vin din afara condiției lui, pentru că sunt în uzul ) comun. Aliterațiile-onomatopee se așază firesc sub accente: „Și-n vremea când s-au cununat / S-a-ntins poporul adunat /Să joace-n drum după tilinci / Feciori, la zece fete, cinci/ Cu drăngăneii la opinci/ Ca-n port de sat./ / Trei pași la stânga linișor/ Și alți trei pași la dreapta lor / Se prind de mâini și se desprind,/ S-adună
cerc și iar se-ntind / Și bat pământul tropotind / În tact ușor.“
Inversiunile înseși — foarte numeroase — cad firesc sub accent, funcțiunea lor principală fiind cea stilistică, încât cutare strofă poate fi transcrisă, sub formă de proză, fără nici o pierdere: „Iar mai spre-amiazi, din depărtări, văzutu-s-a crescând în zări rădvan cu mire și nănași, cu socri mari și cu nuntași, și nouăzeci de feciorași veneau călări. Și ca la mândre nunți de crai ieșit-a-n cale-ales alai de sfetnici mulți și mult popor, cu muzici multe-n fruntea lor și drumul tot era covor de flori de mai.“
Dar cel mai mare meșteșug al lui Coșbuc constă în ingenioasele rejeturi de la un vers la altul, făcute cu o mare naturalețe, fără ostentație, chiar fără aerul că întâmpină dificultăți, deși aceste dificultăti există, dată fiind scurtimea versului și rigoarea metrică. Nici nu ar fi nevoie să cităm pentru că în afară de exclamații — și acelea rare — precum:
„El, cel mai drag! El a venit!“ (v. 1, strofa a III-a) nici unul din versurile poeziei nu consumă o unitate sintactică completă.
Astfel, predicatul stă în versul 1, iar subiectul în versul 2: „șiatunci din tron s-a ridicat/ Un împărat după-împărat“ (strofa a VI-a); temporala în versul 1, coordonata ei în versul 2, principala în versul 3, atributele subiectului în versul 4: „Iar când alaiul s-a oprit/ Și Paltin-Crai a stărostit, / A prins să sune sunet viu. / De treasc și trâmbiți, și de chiu“ (strofa a XV-a) și așa mai departe. De cel mai mare efect este cuplul de doi iambi ( / ) care constituie versul 6, construit absolut întotdeauna prin rejet: „ghinărari / De neam străin“, „atâta joc /Pe-acest pământ“ / „Și feți-frumoși / și logofeți“, — „ntr-un picior /De nu-și da rând“, „Zile-ntregi/ Au tot nuntit“, care dau poemului o mișcare molcomă și apăsată totodată, ritmată puternic, ca spre a sublinia caracterul permanent și rotativ al fenomenului nunții și horei strămoșești.)
Având un puternic caracter popular și național, într-o limbă românească impecabilă, accesibilă oricui, Nunta Zamfirei a devenit o poezie școlară, de manual, precum Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare de Bolintineanu sau Peneș Curcanul de Vasile Alecsandri. S-ar părea că analiza ei nu întâmpină dificultăți. Însă pe asemenea poezii clasice colbul școlii s-a așezat prin tradiție și exegetul trebuie să-l înlăture revenind la modul genuin în perceperea lor, încadrându-le la locul lor firesc în istoria literară, spre folosul cultivării gustului pentru frumos
al noilor generații.