O mică‑mare capodoperă a lirismului obiectiv, coşbucian, este Mânioasă, publicată în Tribuna lui Slavici, din Sibiu, în martie/aprilie 1889, iar ulterior în volumul său de debut Balade şi idile din 1893. Iniţial, poezia avea 4 strofe, poetul renunţând la strofa a IV‑a în varianta inclusă în volum.
Retorica iubirii, retorica supărării, retorica neliniştii
Deşi se intitulează Mânioasă, cu trimitere la fata supărată, poezia este un monolog autoadresat, în care un flăcău îndrăgostit este abătut, încercând să înţeleagă ce are Lina, cu ce a supărat‑o de nu îi mai dă nicio atenţie. Cu toată supărarea lui, îndrăgostitul conturează un portret ideal al iubitei.
În prima strofă se enunţă intenţia de a merge „mai înspre seară” – motiv tipic romantic – să colinde prin dumbrăvi, să regăsească, precum altădată, glasul Linei în cel al privighetorilor, şi evocă imaginea Linei în zori, întâmpinându‑l la portiţă, când el mergea la plug, în contrast cu fuga ei actuală, aparent lipsită de orice motiv. Cadrul meditaţiei‑interogative este natura – flăcăul, la amiază, rupe o floare de cicoare, al cărei albastru aminteşte ochii Linei, amintindu‑şi de o amiază când i‑a oferit fetei fragi, iar ea i‑a refuzat, tăcând şi plecându-şi, supărată şi sfioasă, ochii. Ultima strofă evocă înnoptarea şi pe flăcăul disperat, gata să‑şi ia lumea‑n cap sau să‑şi facă seama, cu gândul la serile de altădată, când Lina poposea la el în prag.
Natura este, pentru tânărul îndrăgostit, oglinda fiinţei iubite. Imaginile din care este alcătuit acest portret, distribuite în primele două strofe, sunt vizuale şi auditive: glasul Linei este glas de privighetori, obrazul îi este înflorit de vântul care-i joacă în cosiţă, ochii‑i sunt albaştri ca cicoarea, ageri, vii, şireţi ca ai şerpilor. Este, de fapt, un portret restrâns la câteva detalii, stilizat în manieră populară, cu excepţia, poate, a metaforei indirecte „înger scump”, care ar putea fi considerată originală dacă n‑ar aminti de bizantinismul stilizărilor folclorice, adică de canoanele portretizării de tip popular. Originalitatea poetului constă, ca la Creangă, în talentul cu care mânuieşte un material eminamente folcloric într‑o operă profund originală.
Originală este şi dramatizarea sentimentelor contrare ale îndrăgostitului, care trăieşte acut disperarea de a nu înţelege cauza supărării fetei, pesemne un simplu joc, o simplă punere la încercare a dragostei lui, sau poate o consecinţă a lipsei lui de îndrăzneală, sugerată de amintirea scenei în care oferea fragi, „pe vale”, fata refuzându‑l mirată că el îi dă ceea ea n‑a cerut, fără să spună ce ar fi trebuit să îi ofere, sau ce voia să ceară. Numai ochii, care‑i umblă‑n cap „ca la şerpi”, deşi privesc spre poale, adică deopotrivă sfioşi şi îndrăzneţi, par să exprime adevărata dorinţă a ei, pe care flăcăul, timid şi naiv, nu o descifrează. Şi pentru că el nu înţelege, fata se supără amarnic şi îl pedepseşte. Iar el îşi frământă sufletul ziua şi noaptea – acum întunecată, cu Luna ascunsă printre neguri: Ce‑are Lina !? Dar şi aceasta este doar o sugestie a textului, care rămâne enigmatic, ca şi enigma dragostei.
Strofa eliminată, a patra, care conţinea şi termenul din titlu, de trei ori, în final (”Şi azi Lina‑i mânioasă/ Mânioasă,/ Ea chiar azi e mânioasă...), deşi aducea câteva detalii care lărgeau perspectiva dramei îndrăgostitului şi ofereau o pseudo‑explicare a mâniei, a supărării fetei: poate că l‑a văzut stând de vorbă cu altă fată, poate că iubeşte pe un altul?!, nu adâncea cu nimic perspectiva, sensul. Poezia nu a pierdut nimic prin această eliminare, ci, dimpotrivă, a câştigat un plus de ambiguitate, sporind enigma. Justificarea termenului din titlu nu are nevoie de prezenţa obligatorie a termenului în text.
Îndrăgostiţii din poem, asemenea celor din majoritatea poemelor de acest gen din poezia lui Coşbuc, nu numai că nu sunt individualităţi bine precizate, subiectivitatea nu este nici a unor asemenea „personaje”, nici a autorului, ci a unor tipuri generice, universal‑ţărăneşti, vocea lirică fiind a oricărui tânăr îndrăgostit, aici într‑un cadru şi o atmosferă idilică, tipică, patriarhală, ţărănească. Dar, cum scrie N. Manolescu, „Este un fel de poezie a interpretării, un „lirism al rolului” [...] izvorât din plăcerea actoricească a obiectivării. Substituţia, travestirea şi simularea îl ascund cu adevărat [pe poet] într‑un personaj tipic, în slujba căruia se pune, care‑l joacă, nu se dezvăluie pe sine, ci imită pe alţii. Plăcerea lui este de a locui în suflete străine, ca un actor” (Poezia ca teatru, în Teme, 3, 1968).
Sunt remarcabile virtuozităţile tehnice ale acestei poezii: ritmul, simetriile, refrenul, surprizele prozodice. Strofele sunt inegale, prima are 14, iar celelalte câte 16 versuri, ceea ce atrage după sine o mică diferenţă a tipurilor de rime. Ritmul este de cântec popular, trohaic, în versuri care alternează măsura de 7‑8 silabe (specifică versului popular), alternând, identic în cele trei strofe, rima încrucişată (primele 4 versuri) cu rima pereche, sau monorima, dar rupând simetriile, provocând mereu câte o surpriză, adevărate „glume muzicale”, în ultimele patru versuri din fiecare strofă, în care antepenultimul vers este o reluare a celei de‑a doua jumătăţi a versului anterior, repetat şi în finalul versului următor, penultim: „Şi vedeam că‑i umblă ochii,/ Umblă ochii/ Ca la şerpi, îi umblă ochii...”, cu o mică diferenţă în finalul primei strofe. Aceste repetiţii în versuri alăturate, au, în mod paradoxal, pe lângă efectul de „glumă” muzicală, rolul de a susţine apăsarea, zbaterea, neliniştea, mirarea, surpriza, efect care nu ar fi fost aşa de accentuat dacă repetiţiile erau plasate la distanţă. La aceste „refrene” distincte ale fiecărei strofe se adaugă, în finalul fiecărei strofe, un altul, laitmotivul întregii poezii: „Şi mă mir ce i‑am făcut!”.
În strofa a treia, numele fetei intră într‑un joc al aliteraţiei cu cel al astrului nopţii: Lină, Lună, cu efect muzical prin repetarea unui sunet sau al unui grup de sunete.
Lină capătă o valoare metaforică, semnificant general pentru „fată”, „iubită”: „Să‑mi pun capul pentru‑o Lină...”
Mai remarcăm: metafora rară, de tip metonimie – „în privighetori”, care se referă la cântecul privighetorilor; comparaţia nu este nici ea des folosită, dar este una de efect: „capul ca de lut”; forma regională, laz, pentru „ogor, păşune, loc despădurit”; forma arhaică rump, întâlnită şi la Eminescu.
Fiecare strofă conţine un reflex al ritmurilor vieţii ţărăneşti: imaginea Linei care priveşte de la portiţă flăcăul plecat devreme la plug, Lina, la amiază, umblând pe vale, după treburi, desigur, şi Lina petrecând noaptea în pragul iubitului, după ce mama s‑a culcat. Motivul nopţii şi al lunii nu mai apare atât de accentuat romantic ca la Eminescu, deşi nu lipseşte nici aici asocierea feeriei nopţii luminate de lună cu idila, luna fiind ascunsă după neguri, aşa cum înnegurat este sufletul îndrăgostitului, şi invocată să răsară şi să‑i lumineze visul de fericire, care este acela de a‑l vedea din nou „cu Lina‑n prag”.
Deşi elegiacă, nota dominantă a poeziei este idilică, adică de fericire erotică într‑un cadru rustic, patriarhal.