Blaga - VREAU SĂ JOC - Comentariu

Poezia „Vreau să joc!”, de Lucian Blaga, are în centru tema jocului. Este vorba despre exprimarea dorinței de a trăi sub semnul libertății spiritului.

Considerat a fi o reacție împotriva naturalismului (extensie a realismului) și a realismului, expresionismul se ocupă, în literatură, cu aspirații și dorințe, nu cu o reprezentare fidelă a realității înconjurătoare. Operele expresioniste cuprind adesea căutări ale unor realități spirituale sau psihologice, astfel încât cea mai mare parte a liricii blagiene se încadrează în acest curent artistic. 

În volumul "Poemele luminii" apare ideea de neconcordanta intre trup si suflet, intre soma si pneuma, analizata in "Dati-mi un trup, voi muntilor", unde poetul dadea expresie hiperbolica "dezmarginirii" trupului, prin proiectia lui la dimensiuni cosmice, pe când în "Vreau sa joc!" are in atentie "dezmarginirea", descatusarea sufletului. Poetul simte in el aceleasi puteri nebanuite, care ii cer sa se manifeste plenar:

"O, vreau sa joc, cum niciodata n-am jucat!
Sa nu se simta Dumnezeu
in mine
un rob in temnita - incatusat."

Blaga propune un sens mai adânc jocului, căci acest joc este o artă ritualică prin care el se înalţă la stele. Ne amintim că Blaga este un bun exeget al culturilor arhaice, fapt care face ca jocul – în viziunea  sa – să aibă valori cosmogonice. Pentru tradiţiile balcanice din sfera traco-dacă, jocul este un ritual, de regulă solar, care trezeşte pe de-o parte spiritele pământului, prin lovirea gliei, iar, pe de altă parte, un rit de integrare al omului în ritmurile cosmice, în mersul soarelui şi al stelelor pe cer. Jocul lui Blaga are acest rol, după cum îl cunoaște și mentalitatea arhaică tradițională, de a integra omul în univers printr-un act de magie. „Pământule, dă-mi aripi, săgeată vreau să fiu” continuă această idee şi ridică eul liric de la greutatea telurică spre nemărginirea celestă către care acesta tinde în aspirațiile sale. 

Pământul - punct de pornire al omului in saltul de regasire a calitatilor sale primordiale, deasupra lumii fizice: "sageata vreau sa fiu sa spintec / nemarginirea, / sa nu mai vad in preajma decat cer, / deasupra cer, / si cer sub mine -."

Omul înaripat este o imagine a omului-îngerul, a omului superior care, asemenea lui Hermes, poate străbate văzduhurile precum o săgeată, fiind un mesager al zeilor.

Poezia este dominata de simboluri ascensionale, aripile, sageata, si de imagini ale imenselor spatii cosmice, foarte asemanatoare cu cele din "Luceafarul" eminescian. Pe scara arhetipala a lui Northrop Frye, omul care incearca aceasta inlocuire a conditiei sale sare treptele dezvoltarii umane intr-un ritm ametitor: ajunge de la omul muritor la arhieonul care strabate imensitatea spatiului celest catre limitele spatiului si timpului. Cerurile se preschimba in aceasta incercare inedita, iar lumea se construieste pe alte baze, atemporale.

Trupul uman este schimbat cu un "corp de lumina", energetic, capabil sa strabata spatiile siderale si timpul, intr-o subtila substitutie demiurgica.

Prin definitie, raza de lumina este situata intr-o alta dimensiune in raport cu materia telurica, grea, supusa gravitatiei apasatoare:

"si-aprins in valuri de lumina
sa joc
strafulgerat de-avanturi nemaipomenite
ca sa rasufle liber Dumnezeu in
mine."

Depăşirea limitărilor aduse de lumea pământului reprezintă în acest context o ridicare către condiţia supraumană, către cunoaşterea divinului lăuntric.

Trupul omenesc devine o temnita mult prea stramta pentru poetul devenit Demiurg, prin contrastul flagrant cu dimensiunile spatiului cosmic, cu imensitatea acestuia. Dumnezeu se simte liber numai intr-un trup de lumina:

"sa nu carteasca:
«Sunt rob in temnita!»".

Poezia „Vreau să joc!” este un imn cu o temă romantică, un imn al libertăţii spiritului - și are o construcţie monumentală, începutul şi sfârşitul constituind coloane referinţă, care poartă tema înrobirii dumnezeirii în omul pământesc. Bolta templului acestei poezii este dată de ascensiunea eului liric către cer, spre a cuceri nemărginirea, spre a putea prin intermediul jocului – mijloc de călătorie între lumi – să danseze aprins în valuri de lumină „străfulgerat de-avânturi nemaipomenite”.

În poezia Vreau să joc! eul liric dorește să reîntâlnească, să recucerească lumea spirituală.

Varianta 2 - ESEU: ''Vreau să joc'' L.Blaga - ideea dezamăgirii, descătușării sufletului

Jocul este o imitație a realității, o combinare de stări și trăiri sufletești, puse la nivel simbolic, scopul primordial al acesteia este obținerea plăcerii, dar în realitate este doar punerea omului în situații similare vieții, de pregătire pentru aceasta.
 
Dorința de a juca este un echivalent al dorinței de a trăi liber, fără presentimente, durere sau temeri, de a duce o viață în care ceea ce faci e ceea ce-ți spune inima - de a trăi ca-n povești, pentru că doar în povești omul are puterea de a străpunge cerul, de a zbura spre nemărginit. Realitatea presupune trăirea unei veți fără regrete și ezitări, în care sufletul  - "Dumnezeu" răsuflă liber. Omul trăiește ca o ființă nemărginită, trupul reprezintă doar o înfățișare, o formă materialistă de existență, pe cînd sufletul, liber și cugetător, trăiește veșnic, se deschide în fața tuturor neavînd nici o limită sau temere. Dorința de a trăi liber deschide în om puterea de a trece peste, de a asculta și a înțelege lumea, de a fi un propriu zeu - un om neobișnuit și unic în felul său de a fi, cu puteri și posibilități nelimitate.

Doar sufletul descătușat este nemărginit, în caz contrar, omul devine un stereotip, o formă de existență și o umbră a ceea ce poate fi.

Vreau să joc, să fiu liber - vreau să trăiesc !!!