Blaga - MEȘTERUL MANOLE - Comentariu

Meşterul Manole este o drama expresionistă, fiindcă eroii sunt arhetipali în împrejurări arhetipale.

Meşterul Manole reprezintă arhetipul omului, principiul masculin, spiritul activ, creator, generator al universului. Faptele lui sunt arhetipale, fiindcă a construi o mănăstire este un act arhetipal, o reconstruire a universului, acolo unde forţele ostile creaţiei au ieşit învingătoare. Sensul fundamental al creştinismului este această restauraţie a omului şi a universului. Mănăstirea este locul arhetipal, unde se face această restauraţie prin sacrificiul Domnului Iisus Hristos. De aceea în altar este locul unde sacrul coboară sub forma Duhului Sfânt. Este locul unde transcendentul coboară şi imanentul urcă.

Construind mănăstirea, Meşterul Manole restaurează universul, dar se construieşte şi pe sine, devine în interiorul inimii lăcaş al Duhului Sfânt. Aceasta se petrece cu orice ctitor. Este, din punctul de vedere al esteticii expresioniste, un drum în interior, iar din punctul de vedere al gândirii ortodoxe, un drum în cunoaşterea cu fapta. Meşterul Manole este cel care ştie şi face. El este arhetipul omului care caută sfinţirea şi desăvârşirea. El ştie că, pentru a realiza acest edificiu, acest vis estetic în exterior şi, în acelaşi timp, acest templu sacru în eul său, trebuie să se jertfească pe sine. Lumea s-a realizat printr-un sacrificiu şi orice se creează urmează această lege.

Legea armoniei şi echilibrului, ca lege fundamentală a creaţiei, înseamnă cât sacrifici atâta creezi. Domnul Iisus Hristos a cunoscut această lege şi de aceea, pentru a o împlini, s-a sacrificat pe sine şi a creat lumea creştină. Meşterul Manole îşi sacrifică ce-i era mai drag, adică soţia, care în balada populară poartă numele Ana, ceea ce înseamnă început, iar în piesa lui Lucian Blaga, Mira, sugerând valorile cuvântului slav mir, care înseamnă lume dar şi pace. Ea sugerează sacrificarea dragostei lumeşti a lui Manole pentru a obţine iubirea eternă, sacră, a îngerilor, aşa cum fac cei ce se călugăresc.

Sacrificiul uman pentru construirea unui edificiu este un motiv prezent în toate literaturile. În cazul lui Lucian Blaga, se asociază motivul preotului păgân, care oficia astfel de jertfe în perioada anterioară creştinismului. Faptul că Lucian Blaga introduce un stareţ Bogomil, care încuviinţează jertfa, face o asociere între preotul creştin şi cel păgân, dar este un punct de vedere personal şi simbolic. În creştinism, orice jertfe de acest fel sunt interzise, dar la construirea catedralei catolice din Iaşi s-au sacrificat doi preoţi catolici (s-a introdus măsura umbrei lor în zid).

Stihiile, care se răzvrătesc ca nişte demoni, sunt percepute de Găman, un fel de uriaş, care sugerează titanul. Cultivarea intuiţiei şi sugestiei prin eroi-simbol în împrejurări simbolice este o trăsătură a esteticii simboliste, pe care teatrul expresionist o preia. Este un drum în înţelegere, un drum spre interior, dar mijloacele folosite de Lucian Blaga, spre a da o imagine asupra acestui drum, sunt insuficiente. Se sugerează o împletire a realului cu fantasticul, este cultivat mitul ca o realitate de tranziţie între realitatea socială şi cea spirituală, este cultivat misterul ca sens al existenţei, al artei, al cunoaşterii. Cosmicizarea, ca trăsătură a esteticii expresioniste, o găsim în lupta lui Manole cu stihiile, care-i dărâmă zidurile.

b) Meşterul Manole este o meditaţie dramatizată pe tema fortuna labilis, dar şi pe tema creatorului şi a creaţiei, prin urmare o dramă de idei, deci expresionistă. În acelaşi timp, metamorfoza Mirei în mănăstire este o sacralizare arhetipală a iubirii într-o lume relativă, care, prin sublimare, intră în teritoriul sacrului, al eternului. Este o unire veşnică a lui Manole cu Mira prin actul zidirii mănăstirii, act arhetipal, care sugerează unirea spiritului cu lumea, cu natura ca în textele filosofiei indiene, care au influenţat adânc gândirea lui Lucian Blaga. Metamorfoza lui Manole într-un izvor pare însă mai curând o împlinire a unui verset din Sfânta Evanghelie: „şi voi face din pântecul lui un izvor de apă vie“. Piesa arată şi limitele de înţelegere ale lui Lucian Blaga, fiindcă ar fi putut găsi o asociere între sacrificiul de sine al Domnului Iisus Hristos şi sacrificiul Mirei. Există unele diferenţe între modul epic al baladei populare şi modul dramatic al piesei lui Lucian Blaga. În baladă avem un timp etern, legendar; în dramă avem un timp mitic. În baladă accentul cade pe caracterul arhetipal, alegerea locului, imaginea voievodului (Negru-Vodă); în dramă accentul se pune spre redimensionarea expresionistă a temei, subiectului, eroilor şi structurarea lor pe conceptul de cunoaştere. În baladă avem un conflict estetic, meşterii pot construi o mănăstire mult mai frumoasă; în piesă avem un conflict dogmatic între motivul jertfei pentru zidire, păgân, şi porunca din decalog „Să nu ucizi“. În baladă conflictul Meşterului Manole cu stihiile are un caracter personal, el porneşte furtuna so oprească pe Ana; în dramă este un conflict cognitiv. În baladă construirea mănăstirii aduce un model al Frumosului şi Negru Vodă ucide meşterii din pizmă, ca să nu mai aibă nimeni o altă mănăstire mai frumoasă; în piesă drumul cunoaşterii nu este limitat, fiindcă mitul devine un instrument de cunoaştere. Lucian Blaga nu ştie să pună problemele drumului în interior ale zidirii spirituale, ca să satisfacă programul estetic expresionist în textul dramatic, aşa cum a făcut-o în textul poetic. Limitele lui Lucian Blaga sunt limitele filosofiei. Ele nu pot fi depăşite decât de profunzimile cunoaşterii teologiei şi apoi de cunoaşterea contemplativă mistică.

Meşterul Manole trebuia dimensionat pe coordonatele misticii ortodoxe.