1.
Tema poeziei este autocunoaștere și evoluție prin dragoste.
2.
Poezia ”Lumina” a fost publicată în revista „Glasul Bucovinei”, în 1919 şi inclusă apoi de Lucian Blaga în volumul de debut, Poemele luminii, apărut în acelaşi an.
3.
Motivul operei: Poezia este o confesiune-artă poetică şi concentrează, în germene, întreaga lirică erotică din volum, intensitatea iubirii fiind exprimată prin metafora revelatorie a „luminii”, ca motiv central ce defineşte starea spirituală, de „iluminare”, a eului liric.
4.
Titlul poeziei ”Lumina” este o metaforă revelatorie reprezentativă pentru sistemul filozofic al lui Lucian Blaga şi sugerează cunoașterea prin iubire a Universului, cu trimitere la Geneza vieţii, constituind, totodată, un concept esenţial pentru existenţă.
5.
Structura poetică: Poezia ”Lumina” e structurată în trei secvențe lirice:
- prima şi ultima strofă ilustrează monologul eului liric adresat iubitei;
- strofele a doua şi a treia compun un tablou cosmogonic,
- iar strofa a patra exprimă, printr-o interogație retorică, incertitudinea şi neliniștea provocate de natura misterioasă a luminii.
6.
Prima strofă:
Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenită senzaţie trăită şi receptată de eul liric până în străfundurile fiinţei sale: „Lumina ce-o simt”. Sensul conceptului este acelaşi cu „lumina mea” din poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, imaginată ca un principiu energetic universal.
Lumina care-i năvăleşte în inimă la apariţia iubitei („Lumina ce-o simt / năvălindu-mi n piept când te văd”) sugerează extazul iubirii şi „un strop”, („poate că ultimul”) din lumina originară, trăirea căpătând dimensiuni cosmice: „oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?”.
Metaforele „ziua dintâi” şi „lumina aceea-nsetată adânc de viaţă” definesc lumina primordială, foiţa demiurgică orbitoare care a făcut să se nască viaţa. Misterul iubirii este comparabil cu miracolul Creaţiei. Sinestezia (figură de stil care transpune metaforic un simţ în limbajul altui simţ) creează stări tumultuoase prin fuziunea imaginii motorii cu cea vizuală: „Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd”.
7.
Strofa a doua:
Naşterea Universului este precedată de haosul primar, de „Nimicul” care „zăcea-n agonie” şi „plutea-n întuneric”, până când „Nepătrunsul” a făcut un semn şi a rostit cuvintele biblice „Să fie lumină!”. Relaţiile de opoziţie „întuneric” / „lumină” susţin ideea genezei, când „a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Vechiul Testament. Geneza, Facerea).
Conceptul haosului iniţial este definit prin metafora „Nimicul”, iar creatorul (Marele Anonim cum îl numeşte Blaga) prin metafora revelatorie „Nepătrunsul”, care, în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - „Nepătrunsului ascuns” - sugerează misterele Universului. Verbele la imperfect („zăcea”, „plutea”) sugerează atemporalitatea ce defineşte haosul primordial, iar perfectul compus în inversiune - „dat-a” - şi conjunctivul „Să fie”, ambele cu nuanţă imperativă, exprimă porunca divină a Genezei.
8.
Strofa a treia începe cu explozia luminii care a cuprins într-o clipă lumea, „O mare / şi-un vifor nebun de lumină / făcutu-s-a-n clipă”. Enumeraţia substantivelor „de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi, [...] de lume şi soare” sugerează prin aceste simboluri principalele componente ale vieţii, de care are parte sufletul omenesc în întreaga sa existenţă: slăbiciunile, sentimentele, idealurile, patimile lumeşti şi cereşti.
9.
Strofa a patra este un distih şi este realizată sub forma unei interogaţii retorice care exprimă ideea dispariţiei luminii orbitoare „de-atunci”, strălucire fără nici o legătură cu lumina primordială. Revelaţia eului liric privind imaginea lumii aflate în pericol de a se desacraliza este sugerată de metafora „orbitoarea lumină”, incertitudinea receptării misterelor fiind exprimată de sintagma dubitativă „Cine ştie?”.
10.
Ultima strofă o reia, parţial, pe prima, fiind tot un monolog liric adresat iubitei. Eul intim se pătrunde de extazul sentimentului de iubire exprimat prin metafora revelatorie a luminii, reacţie afectivă intensă, care-l invadează în prezenţa femeii iubite: „Lumina ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd - minunata”.
11.
Limbajul artistic
Vocativul superlativ, „minunata”, sugerează desăvârşirea eternului feminin întruchipat de iubită, fiind şi prima referire la această ipostază erotică. Din lumina originară, ca sursă a Genezei, nu a mai rămas decât „ultimul strop”, care se dovedeşte a fi misterul iubirii, calea esenţială de cunoaştere şi de viaţă: „e poate că ultimul strop / din lumina creată in ziua dintâi”.
Prezenţa în poezie a persoanei I şi a II-a singular manifestată atât în desinenţa verbelor, cât şi prin pronume susţin ideatic lirismul subiectiv şi încadrarea creaţiei în specia artă poetică.
Ca element de recurenţă, se evidenţiază în poezie conceptul „lumina”, care devine laitmotiv prin prezenţa lui în fiecare strofă: „Lumina ce-o simt”, „uh strop din lumina”, „lumina aceea-nsetată”, „Să fie lumină!”, „nebun de lumină”, „orbitoarea lumină”.
12.
Concluzie: Cunoașterea pentru Blaga înseamnă și iubire. La fel, iubirea poartă conotațiile unei energii primare, de geneză, prin care toate capătă rost dar și o plenitudine, o împlinire. ”Lumina ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te vad - minunato, / e poate ca ultimul strop / din lumina creată în ziua dintâi.”
Iar ”lumina”, în cazul poeziei, devine un motiv liric, ce ajută cititorul să se apropie de comun cu eul poetic către necuprinsul univers al sentimentelor primare, către tainele lumii, cu scopul de contemplare și autocunoaștere, în măsura în care propriile noastre repere intelectuale, morale, etice și sentimentale ne permit s-o facem.
Marin Mincu, definind simbolul luminii, afirmă că „sensul de lumină a cunoaşterii este total suprapus sensului primordial al existenţei, al fiinţei”. Verbul a crea devine şi el sinonim cu punerea la imperativ a verbului a fi. Sinonimia blagiană este deci o chestiune de semantică poetică originală: a fi devine sinonim cu a crea şi a cunoaşte”.