1.
Tema poeziei este condiția umană, susținută de o meditație poetică.
2.
Ca titlu, poetul citează expresia (cu valoare simbolică) ”Ecce homo!”, folosită de Pilat din Pont cu referire la Isus, încoronat cu spini în timpul supliciului.
Este una dintre cele mai cunoscute expresii moștenite din limba latină şi este prezentată în Evanghelia după Ioan. Expresia "Ecce Homo!" a fost rostită de Pilat din Pont, guvernatorul roman din Iudeea, atunci când l-a arătat mulțimii pe Iisus purtând cununa de spini pe cap şi cu o trestie drept schiptru. Guvernatorul a decis să transfere responsabilitatea actului decizional către popor. El i-a arătat poporului evreu pe Iisus şi pe tâlharul Baraba, întrebând mulțimea cine merită să fie grațiat şi cine răstignit. “Iată, vi-L aduc pe El afară, ca să știți că nu găsesc în El nici o vină”, după care a exclamat: “Ecce homo!”. Sub influenţa fariseilor, evreii l-au salvat pe Baraba.
În sens filozofic, expresia ilustrează în text condiția umană, la limita dintre sacralitate şi păcat, dar şi condiția creatorului care percepe unitatea în dualitate, miracolul succesiunii viață/moarte
3.
În primele două versuri, metafora „am plămădit” sugerează forța vitală a ființei umane, puterea spiritului omenesc. Epitetele în inversiune „nestăvilita nebunie”, „dulcea sete” dezvăluie starea eului liric, aflat în comuniune exaltată cu universul, într-un avânt al trăirilor dionisiace.
4.
Prezenţa eului liric este marcată la nivel lexico-gramatical prin forme verbale şi pronominale de persoana I: mi-am plămădit, vârtejul meu, văd, etc
5.
Textul este structurat pe baza mai multor interogaţii retorice, ample (versurile 1-12), prin intermediul cărora se conturează trăirea dionisiacă a eului liric, pentru care viaţa înseamnă exaltare, impetuozitate, beţia simţurilor, prin care se realizează depăşirea condiţiei umane şi accesul la dimensiunea sacră a universului.
Interogațiile retorice cuprind numeroase metafore, cu semnificaţii simbolice pentru universul liric blagian:
- vârtejul meu de-avânt, dulcea sete de-a juca, scânteia mea de râs sugerează starea extatică, frenetică, ca modalitate de cunoaştere a lumii,
- fierea, blestematele ogoare, glianeagră de păcate indică latura profană, păcătoasă, a existenţei,
- bolta, clopotul au conotaţia sacrului, a absolutului care serevelează chiar şi sub forma neaşteptată a păcatului.
6.
La finalul textului, ghilimelele marchează replica eului liric, având rolul de a sublinia starea de exaltare şi trăirea frenetică a unor sentimente de comuniune cu universul.
Termenii antitetici iad şi rai, valorificați în cadrul exclamației retorice, transpun simbolic viziunea blagiană potrivit căreia existența în sine este un miracol, o sursă de cunoaștere, prin opozițiile aparente:
păcat - virtute; viaţă - moarte; rai - iad, material - spiritual; raţional - instinctual. Poetul prelucrează teoria filozofică a unității contrariilor, reliefând ideea că ființa umană este sinteza unor principii duale – binele şi răul – simbolizate prin metaforele rai – iad .
7.
Particularități prozodice ale textului (poezie redactată în vers liber): absenţa rimei, a ritmului şi măsura inegală a versurilor, caracteristici ale poeziei moderne: „De ce mi-am plămădit nestăvilita nebunie de-a trăi, / Vârtejul meu de-avântşi dulcea sete de-a juca?”