Blaga - 9 MAI 1895 - Comentariu

1.

Tema poeziei ”9 Mai 1895” :

Tema poeziei este spațiul existențial. Un spațiu ce reprezintă o primă treaptă în dezvoltare.

2.

Lucrarea face parte din : 

Lucrarea 9 Mai 1895, de Lucian Blaga, a fost publicată în volumul Nebănuitele trepte în 1943 la Sibiu.

3.

Titlul poeziei :

Titlul poeziei 9 Mai 1895 relevă data naşterii poetului. Intrarea în lumină devine o „nebănuită treaptă” magică sub semnul minunii (volumul Nebănuitele trepte). Eul poetului se materializează devenind un strop din lumina primordială.

4.

Curentul literar 

Expresionismul este un curent artistic apărut în Germania la începutul secolului al XX-lea, a cărui concepţie estetică reflectă raportarea lucrurilor la absolut printr-o nouă expresie a spiritualităţii umane:

• expresia pură a trăirilor sufleteşti;
• imagini puternice, violente pentru a exprima neliniştea existenţială, idealul întoarcerii la sufletul primar;
• personajele sunt figuri generice, reprezentative pentru o întreagă categorie, fiind mai mult simboluri ale unor idei sau concepte, decât individualităţi umane;
• esenţializarea şi abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potenţând misterele, prefăcându-le „într-un mister şi mai mare”.

Expresioniştii se întorc spre fondul autohton, legendar şi mitologic, unicul depozitar de valori autentice nepervertite de civilizaţie. Lirismul ilustrează stări psihice intense exacerbate, extaz, evadarea din sine şi atitudini existenţiale deopotrivă dionisiace - frenetice şi apolinice - meditative.

5. 

Structura şi compoziţia textului poetic

Sintagmele care atribuie valori metafizice de destin numelui satului natal sunt următoarele: „Sat al meu ce porţi în nume / sunetele lacrimei / [...] / în cea noapte te-am ales / ca prag de lume / şi potecă patimei / [...] / sat de lacrimi fără leac”. Alte sintagme care susţin aceste idei sunt: „sat de lacrimi fără leac”, „prag de lume”, „potecă patimei”, „străfund de veac”.

Filozof-poet şi poet-filozof, Lucian Blaga percepe viaţa ca pe un drum urcat treaptă cu treaptă, în sensul cunoaşterii şi al autocunoaşterii. Fiinţa umană depinde de destin, timp şi spaţiu. Data naşterii poetului cuprinde cifre cu relevanţă mitico-magică - 1, 9, 5: luna mai semnifică începutul primăverii şi intrarea în lumină, cifra 1 aduce esenţa divină, iar 9 - cifră simbolică a trecerii pragului între noapte şi lumină. Numele satului i se pare poetului expresionist marcat fatidic dar şi estetic pentru că lacrimile aduc semnul durerii, al neliniştii, iar lăcrămioarele subliniază chemarea către frumos. În acelaşi cadru se sfârşeşte şi viaţa poetului, la 6 mai 1961.

Susţinând ideea continuităţii între generaţii, poetul descrie „ieşirea în lumină” ca pe un ritual magic, o chemare prin timp a spiritului strămoşilor: „la chemări adânci de mume”, configurare a dorului lor de viaţă. Ca un demn urmaş, este recunoscător înaintaşilor şi îi binecuvânta, „fie binecuvântat”. Viaţa este doar o „nebănuită treaptă” a timpului uman, aşteptarea „la curţile dorului” pentru ca trecerea în timpul etern să aducă liniştea şi „marele somn”.



Textul poetic este profund liric. Eul liric se suprapune eului personal, este subiectiv şi dedublat ca şi în alte poezii: Autoportret, Schimbarea zodiei şi Cântec pentru anul 2000. Discursul poetic descrie semnele timpului şi ale spaţiului pe două sintagme semnificative: „9 Mai 1895” şi „sat al meu”.

Lucian Blaga se înfioară descoperind în sine un mister, iar viaţa i se pare „potecă patimei” şi naşterea sub un semn magic. Între filozofie şi magie, între ocultism şi credinţă strămoşească, poetul îşi caută rădăcinile, şi le intuieşte într-un destin sub semnul „lacrimei”.

Poetul-filozof consideră că există două trepte de cunoaştere şi de autocunoaştere: una paradisiacă, pe cale raţională şi alta luciferică, prin iubire şi intuiţie (vezi şi poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”). Motivele specific blagiene sunt următoarele: „sat al meu”, „prag de lume”, „străfund de veac”, „sat de lacrimi fără leac”.

6.

Simbolurile literare:

Simbolurile în funcţie de cele două determinări - timp şi spaţiu - ale fiinţei sunt următoarele: simboluri ale timpului: „noapte”, „veac”, „9 Mai 1895”; simboluri ale spaţiului: „sat”, „prag de lume”, „potecă patimei”, „sat de lacrimi tară leac”.

7.

Prozodia

Prozodia se află între tradiţie şi modernitate: cele două idei poetice - eu liric, eu personal - şi determinismul mitico-mistic între eul personal şi Marele Anonim sunt descrise în două secvenţe lirice marcate cu majuscule; versurile sunt grupate în două strofe-tablou, de câte 6, respectiv 5 versuri.

Măsura este inegală (5-8 silabe), rima încrucişată, dar dislocată de câte două, respectiv un vers stingher. Ritmul iambic asigură o muzicalitate gravă de simfonie a destinului, iar sintagmele laitmotiv „sat al meu” - „sat de lacrimi” sporesc eufonia.

Modul de formare a cuvintelor „a îndruma” şi „a binecuvânta” este următorul: „a îndruma”- derivare parasintetică de la „drum” (prefix „în”; sufix verbal „a”); „a binecuvânta” - derivare regresivă de la cuvântul compus „binecuvântare”.