George Bacovia este cel mai mare simbolist român.
În poeziile lui, a inclus teme şi motive caracteristice simbolismului, precum cel al izolării, al singurătăţii, al ninsorii. Motivul singurătăţii este profund reprezentat şi prezentat în poezia „Singur”.
Motivul singurătăţii apare în titlu, prezentând anturajul eului liric înainte de primul vers. Golul din sufletul lui creat de singurătate este expus prin forţa naturii, calamităţi aflate în concordanţă cu sentimentele ce-i macină sufletul („Potop, cad stele ... / Şi ninge ...”). Culoarea „alb” simbolizează un spaţiu mort, fiind completat de sintagma „de cristal” ce amplifică ideea de un sfîrşit apocaliptic sufletesc. Lacrimile roze reprezintă speranţa eului liric la o schimbare, la o ieşire din situaţie. Atmosfera creată de „vatra-n para ce abia mai bate”, se află în concordanţă cu viaţa eului liric, izolat total („suflet singuratic”), rupt de realitate, lipsit de orice viu, alături de el fiind prezente doar elemente ale naturii („potop”, „stele”).
Cronotopul poeziei creează şi accentuează atmosfera suferinţei eului liric. Spaţiul în care eul liric se simte „singur” este „la vatră”, loc ce îi împărtăşeşte sentimentele „(para ce abia mai bate”). E iarnă („ninge”), e noapte („noaptea”, „stele”, „miezul nopţii”), e un timp apocaliptic ce anunţă un sfîrşit de lume în operele bacoviene, un timp de meditaţie şi de regăsire în sine. Iarna singurătăţii îi oferă eului liric un timp de meditaţie, de regăsire în sine. Focul sufletului „abia mai bate”, încât şi speranţa tinde spre o moarte pacifistă, „de cristal”, fără o şansă la împotrivire. Frigul imortalizează lumea imaterială lipsită de căldură; o singurătate în miez de noapte alături de imaginea împlinirii („jăratic”).
Textul aparţine curentului simbolist. Autorul a inclus culoarea („stele albe de cristal”, „lacrimi roze”), fiecare dintre ele având o semnificaţie aparte decât cea obişnuită. Muzica interioară, chiar dacă nu e reprezentată prin instrumente muzicale, e înfăţişată de elementele naturii: „para ce abia mai bate” ne duce departe de gândului unui foc lemnele căruia trosnesc sub acţiunea parei, spaţiu ideal pentru fericire. Ninsoarea şi noaptea reprezintă tăcerea, starea de spirit a eului liric. Autorul a inclus anumite teme şi motive caracteristice simbolismului, precum cel al singurătăţii, al izolării, al ninsorii, etc. Motivul „ninsoare” aduce ideea de apocalipsă, ninsoarea fiind o formă mai rece, mai distantă, a potopului. Dacă spaţiul şi timpul (cronotopul) este clar fixat, ninsoarea, ca şi viaţa, este efemeră, fiind un mesager al sfârşitului.
Conjuncţia „şi” se regăseşte de 3 ori la începutul versurile ce armonizează suferinţa eului liric cu cronotopul (natura timpului şi spaţiului). Repetiţia lor redă o intensitate în acţiune, punându-se accentul şi pe fapte („Şi ninge-n noaptea plină de păcate”, „Şi ninge-n miezul nopţii glacial”, „Şi tu iar tremuri suflet singuratic.”) Accentuarea elementelor de suferinţă are loc şi datorită melodicităţii speciale ale conjuncţiei, „şi”-ul prezentând o gravitate în exprimare.
La Bacovia, singurătatea reprezintă apogeul durerii, mai apăsătoare decât moartea, mai dură decât realitatea, decât nevroza totală.