Inclusa in volumul Plumb (1916), poezia Nevroza a fost publicata mai intai in revista "Viata noua" din 1 decembrie 1903.
Prin insusi titlul ei, poezia trimite la conditia unui individ care, pierzan-du-si armonia interioara, se izoleaza inevitabil de intreg, receptandu-l subiectiv si propunandu-l deformat.
Poezia debuteaza printr-o secventa ce transcrie fenomenul de afara, unde ninsoarea dezorganizeaza cosmosul, punandu-i sub semnul intrebarii echilibrul si reperele:
"Afara ninge prapadind".
Lumii de afara i se opune spatiul limitat, al interiorului, unde cantecul tine, se pare, de dimensiunile unui autentic ritual:
"Iubita cama la clavir".
Poezia nu exclude ideea ca de fapt cantecul (semn al sunetelor armonizatE) mai are in el puterea orfica primara, fiind capabil sa incetineasca, daca nu sa opreasca devenirea halucinanta de afara. Sa retinem oricum, ca, in timp ce se executa cantecul, targul "sta" (chiar "intunecat"]), lasandu-se impresia ca artistul a oprit dezintegrarea universala de afara. Cu atat mai mult cu cat ninsoarea este deplasata, prin imaginar, intr-un spatiu in care realitatea este deja consumata, ea, ninsoarea, manifestandu-se gratuit:
"De parca ninge-n cimitir".
Insa cantecul, paradoxal, nu face decat sa accelejeze involutia, el nefiind intamplator un "mars funebru", al carui rost este imposibil de descifrat de catre profanul aflat de altfel intr-o semnificativa nedumerire; "Iubita canta-un mars funebru,
Iar eu nedumerit ma mir:
De ce sa cante-un mars funebru
Si ninge ca-ntr-un cimitir."
Relatia care se stabileste intre iubita si cantec este de-a dreptul surprinzatoare. Dincolo de ipostaza ei amintind experiente poetice cunoscute, iubita primeste sugestii trimitand spre artistul caruia ii scapa cantecul, luand el insusi initiativa pana cantul devine un "mars funebru".
Plansul insusi primeste semnificatii in acest context generos; delirul iubitei corespunde unui dezacord al clavirului, incompatibil cu "marsul funebru" vestind si grabind sfarsitul:
"Ea plange si-a cazut pe clape,
Si geme greu ca in delir
in dezacord clavirul moare
Si ninge ca-ntr-un cimitir".
Plansul individului care marturiseste si se marturiseste este vizibil diferit de acela al iubitei; el plange prin "contaminare" un plans organic, al omului "nedumerit" de sensurile majore, un om care-si comunica starea interioara prin gesturi cat se poate de simple:
"Si plang si eu, si tremurand
Pe umeri pletele-i resfir".
Refrenul inchide, ca o nemiloasa sentinta, universul conturat de text:
"Si ninge ca-ntr-un cimitir".