Bacovia - ECOU de ROMANȚĂ - Comentariu

Titlul poeziei este alcătuit din două substantive:,,ecoul”, un fenomen al naturii care multiplică sunetul,cuvintele rostite,chemările,până când nu mai există posibilitatea auzirii lor;totul este fără răspuns,fără întoarcere,fără speranță,este renunțare;și,,romanță”-cântec liric duios și trist—cele două cuvinte alăturate arată o dragoste neîmplinită,fără răspuns.

Tema centrală a poeziei este a iubirii neîmplinite,eul liric al poetului se simte părăsit de iubita pe care o așteaptă în zadar,suferă,pentru că această dragoste neîmpărtășită este un eșec al vieții.


În prima strofă, aşteptarea îndrăgostitului, eului liric, se află abia la prima treaptă a sfârşitului unui anotimp,al primăverii,anotimpul reînvierii,al revenirii speranţelor. „S-a dus albastrul cer senin” exprimă plecarea seninului,albastru este culoarea visătorului,a dornicului de cunoaștere,a iubirii ascunse ,,s-a dus” odată cu speranța întoarcerii iubitei,așteptată,,în lung suspin”
şi chiar odată cu primăvara care „s-a sfârşit”.El,iubitul,trăiește un sentiment de suferință profundă,suspină,exclamând trist:,,tu,n-ai venit”-constatare melancolică plină de reproș.
Exclamaţia de la sfârşitul strofei „ Tu ,n-ai venit!” se regăseşte şi în următoarele patru strofe,fiind același reproş adus iubitei, dar totodată și o chemare.

În strofa a doua, iubitul care a trăit perioada verii, a nopților calde,a așteptărilor zadarnice,,pe lângă tei”și-a creat un cadru romantic,dar nici acum iubita nu a venit.Imaginea dezolantă a câmpului,,veștejit”trădează suferința celuia ce așteaptă venirea iubitei,coborând o altă treaptă a suferinței.

A treia strofă este totodată şi a treia treaptă a coborârii sufletului dornic de iubire
„Târziu” ,(adverb al disperării,timp al așteptării inutile,neînțelese),privește tabloul toamnei cu frunzișul,,răvășit”,tulburat,împrăștiat ca și sufletul omului,care, disperat,plânge,nu-și mai poate stăpâni sufletul.A rătăcit ,,pe drumuri”, așteptând în fiecare anotimp iubirea.

Strofa a patra reprezintă declinul, limita la care a ajuns omul deznădăjduit,așteptând fără sens,dar cu speranță.Iarna,,cu…pustiul”naturii și al sufletului,,trist”i-a adus înțelegerea adevărului trăit,,de mine-atunci nu vei mai ști”,este renunțarea,alungarea din suflet a dorinței de a iubi,încercarea de a părăsi ființa dorită.Înțelege că,,e prea târziu”,că nu I s-a răspuns sentimentelor,iar repetiția,,nu mai veni!”este sentința pronunțată cu glasul adevărului,ferm fără cale de întoarcere.

Elementele de prozodie : cele patru catrene au rima îmbrățișată,măsura de 5-6silabe accentuează suferința îndrăgostitului ce-și așteaptă iubirea,iar repetiția versului,,tu n-ai venit”este refrenul suferinței,așteptarea iubitei cuprinde toate anotimpurile,până când speranța nu mai există,spunându-și că e prea târziu pentru o revenire..Impresionează epitetele:,,veștejit,răvășit,pustiu”,cuvinte ale tristeții,ale durerii sufletești,iar enumerarea anotimpurilor sunt timpuri ale așteptării.Întreaga poezie este mărturisirea îndrăgostitului într-o singurătate apăsătoare.