Poezia ,,Miraj de iarnă” emoționează prin felul în care autorul își exprimă, în mod direct, ideile, sentimentele de dor, de iubire apelând la un limbaj artistic. Poezia este un text liric, pe tema iubirii, punând în lumină dorul copleșitor, exprimat prin elementele naturale în care-o regăsește pe iubită.
În primul rând, monologul îndrăgostitului se oprește din căutări,,aicea”, într-un loc,un popas unde ,,totul seamănă cu tine”,unde o poate regăsi în fiecare detaliu.Îi este dor și mărturisește glumind că-i caută ,,poate”potriviri,similitudini în florile zăpezilor ,,diamantine”strălucitoare sau în cântecul vrăjit ,,de flaut”al mestecenilor reînnoitori de viață. Dansul privirilor în natură admiră brazii,,copleșiți de nea”comparați cu,,crini”regali,puri și inocenți,imagini vizuale de basm. Îndrăgostitul plin de sensibilitate se vede ca într-un spectacol al vrăjii-,,ca o plantă suitoare”- dorul o caută oriunde,și-o imaginează întrupându-se,, în șarpele de fum ce suie lin”, metaforă a iluziei morții și a învierii,risipite,alinate,înviorate de mistuirea sufletului .
În al doilea rând, iubita visată în aburii de,,flori”ai întunericului-ceața- i-a împrumutat nopții magice ,,ochii”care-l privește,iar el se simte adorat.Personificarea nopții ca o iubită dorită,asociată subconștientului,visării este o prezență constantă, și nu o revelație spontană.În penultima strofă, interjecția,, o” accentuează o altă stare a eului liric :este gândirea în ,,ceas de taină”, timpul nu mai există,spiritul hoinărește într-o lume ireală a purității ,se simte inundat ,bântuit de,,pădurea”-metaforă a freneziei,spaimelor,loc al durerii,al dorințelor.În final realitatea este văzută cu tristețe:,,sunt numai eu”cu propriile trăiri,iar ea,iubirea a pierit ca fumul,ca vântul,ca ceața,ca un abur,Este atâta durere în,, inima cu dorul ei fierbinte”,încât poate topi răceala,distanța,imposibilitatea la reîntoarcerea clipelor fericirii.
Versurile sunt scurte și uniforme, toate au 11 silabe, rima este încrucișată ceea ce conferă versurilor o sonoritate melodioasă, înaltă care sugerează pasiunea ființei în consonanță cu natura.
În concluzie, poezia este o confesiune, o meditație despre iubire și existență, o metaforă a iubirii spiritualizate a celuia pentru care dragostea este dureros de dulce ,pură, nostalgică, iar iubita este dorită.