Poemul este construit ca un monolog adresat unui Dumnezeu absent, dar dorit cu ardoare. Asemenea psalmistului biblic, poetul îşi clamează durerea singurătăţii pe pământ, a părăsirii lui de către Tatăl ceresc. Dezvoltarea poetică a temei se face pornind de la metafora‑simbol a copacului uitat în imensitatea câmpiei, deci a unui orizont şi a unui cer nesfârşit şi gol.
Originalitatea acestei metafore vine din asocierea neaşteptată, surprinzătoare, şocantă chiar, a atribuirii metaforice a epitetului „pribeag”, ceea ce provoacă o suprapunere ambiguă între simbolismul copacului şi cel al umanului. Copacul pribeag în imensitatea câmpiei, plasat între două nemărginiri ‑ cea a pământului şi cea a cerului ‑ nu mai funcţionează ca simbol al unui Centru ordonator al spaţialităţii, cum ne‑am aştepta, ca axă care să lege între ele cele două lumi şi care să verticalizeze, să orienteze spre înalt, spre transcendent şi spiritual, spaţiul uman. Pribegia copacului semnifică, dimpotrivă, imposibilitatea ancorării, a înrădăcinării într‑un Centru ferm, stabil, ceea ce este echivalent cu absenţa uni sens asumat, definitiv ‑ în planul existenţei umane.
Poemul afirmă chiar din primul vers tema ‑ singurătatea ‑ şi o ilustrează imediat prin motivele simbolice reunite ‑ copacul şi pribeagul. Epitetul pieziş din primul vers, surprinzător în sine, situat într‑un loc fundamental ‑ la rimă, îşi dezvăluie sensul în corelaţie cu versul următor şi chiar cu întregul poemului. Pieziş înseamnă, chiar şi în limbajul obişnuit, „de‑a curmezişul” în raport cu o direcţie prestabilită, ştiută, cunoscută de toţi; în sens general, a fi, a purcede, a proceda pieziş înseamnă a fi altfel, într‑un contrast puternic cu o normă general acceptată. Însingurarea argheziană este nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semenii săi, în sensul că îl caută pe Dumnezeu pe cont propriu, nu pe calea credinţei neabătute, lipsite de îndoială, asumându‑şi astfel o adevărată dramă existenţială. De aici se deschide opoziţia simbolică şi metaforică dintre „copacul pribeag” şi mineralizat, adică esenţializat, şi pomii cu rod, unde opoziţia eu‑lume este evidenţiată, în primul rând, prin opoziţia dintre singular şi plural. Ceilalţi termeni vin doar să accentueze deosebirea aceasta fundamentală. Poetul îşi evocă drama căutării metafizice în termenii unei drame simbolice. Motivul pribegiei, al călătoriei, strâns legat de corelativul său, drumul, cărarea, poteca, este foarte frecvent în opera argheziană, şi, împreună, funcţionează ca simboluri dramatice ale căutării, ale aventurii cunoaşterii, văzută ca dramă asumată. El apare frecvent şi la L. Blaga („Înalţi şi drepţi cu fumuri / poveri purtăm pe drumuri”), poet metafizic şi el. De altfel, Blaga este şi cel care a dezvoltat o întreagă filosofie a cunoaşterii dramatice, pe care o şi numeşte luciferică. În esenţă, aceasta ar consta în singularizarea şi însingurarea omului creator care, pornit pe un drum aspru, al nefericirii, devine asemenea copacului metafizic, care este reprezentat răsturnat, cu rădăcinile în cer (în transcendent), unde nu pot respira decât stelele. Prin suferinţa sa aspră, insul creator, metafizic, răscumpără sensul pierdut al umanităţii, esenţa sa, care este creaţia, şi omul creator ar prefera să piară de mii de ori decât să renunţe la ceea ce desparte, smulge omul din orizontul existenţei întru conservarea speciei, aruncându‑l, înălţându‑l în orizontul tainei, al misterului, care este şi orizontul neliniştii, al suferinţei. Dar această suferinţă nu este dintre cele care risipeşte (destramă) fiinţa, ci, dimpotrivă, sporeşte fiinţa întru fiinţă (vezi L. Blaga, Lauda suferinţei).
Originalitatea lui Arghezi se vădeşte în modul personal de reprezentare plastică a motivului copacului metafizic, moştenit de cultura europeană din vechi tradiţii ezoterice. În spiritul întregii sale lirici nutrite de religiozitate, copacul‑eu liric arghezian se înalţă „între vecii şi ceaţă”, adică între cer şi pământ, în ceaţă, adică într‑o vagă, încă nedesluşită despicare a întunericului de către logos (lumină), asemenea unei stânci minerale iscate din apele primordiale, pe trupul căreia bucuriile vieţii şi ale creaţiei întârzie să se manifeste, trăind într‑o permanentă tânjire după promisa înflorire a fiinţei manifestate, o esenţă de fiinţă care încă îşi aşteaptă determinaţiile promise. Insul său lăuntric trăieşte cu însângerare durerea, foamea (setea) religioasă, metafizică, părăsirea şi înstrăinarea atât de condiţia umană, cât şi de Dumnezeu, doi poli către care tinde cu aceeaşi încordare. Condiţia umană fericită ‑ figurată de imaginea copacului înflorit, plin de roze şi nectare, în care să poposească pasărea ciripitoare, este, am putea spune cu termenul lui Blaga, condiţia, imaginea stării paradisiace, a omului ajuns la înseninarea sinelui, care a depăşit condiţia tragică, ambiguă, dilematică a omului problematic, creator ‑ dar neliniştit. Copacul celălalt, cu care se identifică şi care îi simbolizează drama este, lucru uşor de observat, un candelabru nalt, „strajă de hotare”, în care se aprind stelele, „focuri sfinte” arzând „în ramurile‑ntinse pe altare”, într‑o neîntreruptă, încrâncenată liturghie a sufletului, a întregii sale fiinţe, care ameninţă cu epuizarea. Poetul pare a nu se plânge, a nu suferi numai de jalea sufletului său doritor de graţia unei revelaţii, ci suferă şi de jalea unui Dumnezeu care nu îi înţelege devoţiunea fără margini şi care i‑o ignoră, fără a şti cât de mult pierde el însuşi, Dumnezeu. Poetul nu caută un răspuns mântuitor („Eu, Doamne, care te caut de la facerea lumii, şi care ştiu că osânda mea e în zadar” spune el într‑unul din psalmii în proză), ci doar un semn, o certitudine că Dumnezeu este, că Dumnezeu îl ştie, îl înţelege. Jalea pribegiei argheziene izvorăşte din sentimentul ruperii de Dumnezeu. Pribegia şi rătăcirea nu pot fi mântuite decât prin credinţă: „Eu, totuşi, slugă veche a Domnului rămân,/ Că nu pot pribegie să‑ndur fără stăpân,...” spune în Psalmistul. Atât de mare îi este setea de Dumnezeu, încât poetul şi‑a proiectat în acesta propriul şi cel mai înalt vis, acela ca Dumnezeu să‑i comunice şi, astfel, să‑i întemeieze existenţa.
Originalitatea şi singularitatea lui Arghezi este atât de mare, încât a putut genera cele mai contradictorii interpretări, de la recunoaşterea religiozităţii ca fundament al lirismului său, până la contestarea oricărei religiozităţi normative, chiar dacă acea pietas (pietate) care este condiţia oricărei religiozităţi nu i‑au putut fi negate de nimeni, pentru că ar fi fost împotriva simplei evidenţe. Religiozitatea poetic exprimată este derutantă pentru toate poziţiile rigide, atât pentru teolog, care vede în revoltele argheziene o impietate, dacă nu de‑a dreptul un sacrilegiu, cât şi pentru omul care caută în poezie un temei solid pentru propria lui nevoie de a crede ‑ şi nu îl găseşte. Religiozitatea poeziei argheziene nu poate fi apropriată nici de către credinciosul bigot, nici de către burghezul sau cărturarul filistin, ipocrit. Ea nu vorbeşte decât sufletelor sincere, celor care împărtăşesc cu poetul drama singurătăţii omului, drama pierderii purităţii originare a credinţei ‑ dacă aceasta a existat vreodată, iar dacă n‑a existat, nevoia unei religiozităţi sincere, care nu este altceva decât nevoia de a găsi dacă nu sensul, atunci măcar un sens pentru existenţa noastră.