Poezia serveşte ca introducere la o naraţiune lirică, fabuloasă, imaginară, scrisă în versuri, pentru copii, şi intitulată Ţara piticilor.
Încadrarea în convenţia naraţiunilor vechi, a fabulei, este sugerată de la început: Într-o zi, pe înserat, / Ce să vezi ? / Ne-am apucat,... Gluma este evidentă, tehnica poeziei constând în nararea glumeaţă a faptelor dintr-o fictivă ţară a piticilor, a unor oameni mari rămaşi la dimensiunile copiilor, dar şi cu firea şi cu apucăturile acestora din urmă.
Naivitatea de care dă dovadă naratorul este polemică, contrazicând părerile aşa-zis serioase despre poezie şi lumea poeziei.
Poetul se adresează unui cititor surprins să îl vadă pe Arghezi scriind pentru copii, abandonând postura de poet grav, serios, problematic, pentru a se “prosti”, pentru “a se copilări”.
Problema aceasta, a jocului, a poeziei care reflectă universul copilăriei în opera lui Arghezi, este corelată cu aspectele vieţii moderne în care omul îşi pierde inocenţa şi, odată cu ea, spiritualitatea. Este posibil ca prezenţa jocului în opera sa să se explice prin faptul că autorul vedea în pierderea inocenţei o dramă a modernităţii. Tot el a sugerat în mai multe rânduri că, atâta vreme cât vor mai exista “tiparele”, se mai poate spera în redobândirea inocenţei.
“O povestire e o jucărie”, scria T. Arghezi în proza Jucăriile. Dar nu numai povestirea, pentru că tot el scria în articolul Ce este poezia: “Poezia are în sâmburele ei o divină naivitate, care se întâlneşte în floare, în pasăre, în bucurie, în entuziasm. Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al bătrânilor peste durere, dezamăgire şi suferinţă. Păstraţi pe copilul vostru, din sufletul vostru, păstraţi-l ager şi curat. Duceţi-vă în fiecare zi la perdeaua leagănului în care copilul din sufletul vostru surâde... Şi jucaţi-vă cu el în fiecare zi...”
Poetul afirmă aici răspicat legătura dintre poezie (creaţie), naivitate şi copilărie (joc). Poezia ascunde în sâmburele ei divina naivitate a florii, a păsării, a bucuriei şi a entuziasmului. Poetul îndeamnă la păstrarea copilului din sufletul omului şi la jocul cu el în fiecare zi. Aşa face şi în Prefaţa la Ţara piticilor.
În primul rând el se joacă cu copiii, apucându-se să “mintă” şi să povestească nu numai pentru cei mici de tot, ci şi pentru cei mari, şi pentru adolescenţi. Provocarea este un joc de-a visul şi scrisul având ca miză, ca răsplată, cum are orice joc, un “măr”. Precizarea “măr creţesc” este glumeţ-ironică, acest măr fiind mai acrişor, urmează să-i vedem că li s-au cam strâmbat gurile, după ce le amorţiseră mâinile de atâta scris. Fireşte că a câştigat tata, maturul, dar, generos fiind, ca să nu-i jignească “pe tovarăşii de coate”, a împărţit mărul egal. Meritau şi ei o răsplată, pentru că, după ce s-au chinuit să scrie, au avut plăcerea şi răbdarea să-i asculte “minciunile”.
Acum se adresează poetul şi cititorului matur, cititor avizat, dar neobişnuit cu asemenea poveşti copilăreşti, un cititor rigid, cu regulile învăţate, cu pretenţii stereotipe, căruia nu-i plac decât poveştile “mai scrise”, în sensul unei elaborări mai pretenţioase. Gestul de a-i cere iertare acestuia, deşi aparent serios, este, vedem imediat în strofa următoare, ironic. “Sărăcia” în care cade poetul, corelată cu regăsirea naivităţii, a spontaneităţii, a simplităţii, este de fapt, pentru cine înţelege, o dovadă de plenitudine spirituală.
Remarcabil este că poetul îl tratează cu familiaritate pe cititorul ostil şi rezultatul este de-a dreptul comic: îl invită pe acesta să fie din nou copil, să uite regulile, să uite cartea învăţată, deformantă, şi chiar să meargă un pic de-a buşile.
De la glumă trece imediat la o atitudine mai serioasă, numindu-şi cititorul “confrate” şi arătându-se pe sine drept exemplu. Şi el a ieşit din dogmă, s-a făcut copil, chiar analfabet, şi în această postură se simte bine: Asta, Domnule confrate,/ Dă alean şi sănătate.
În concluzie, poezia nu se adresează doar copiilor, ci, mai ales, adulţilor, acelora dintre adulţi care au uitat să-şi cultive copilul din suflet, să-şi menţină viu sufletul-copil.
Este evident că jocul lui Arghezi “de-a poezia jocului” relevează o relaţie fundamentală dintre joc şi poezie, creaţie, literatură, ca o formă particulară, superioară a jocului. În viziunea argheziană, poet, creator nu poate fi decât cel care este în stare “să se copilărească”, să se joace, care-şi poate ţine ager şi treaz sufletul-copil. Şi astfel, într-un mod foarte discret, Prefaţă afirmă un crez artistic, ceea ce face din ea o artă poetică.
Ceea ce poezia şi literatura în general au în comun cu jocul se poate vedea din înseşi caracteristicile fundamentale ale jocului; ca şi jocul, care presupune reguli clare şi ferme, obligatorii, o miză şi o răsplată, poezia, creaţia în general, este bazată pe respectarea unor reguli, pe cunoaşterea acestora: cunoaşterea vieţii, cunoaşterea limbii, cunoaşterea creaţiei anterioare, cunoaşterea regulilor de prozodie şi de stil, cunoaşterea formelor, a tiparelor consacrate pentru a-ţi găsi propria cale, originalitatea.
Ca şi jocul, literatura, poezia presupune şi propune “o altă lume”, o lume fictivă, dar posibilă, mai plină, mai bogată, în care omul să se simte mai “acasă”, să poată trăi, când vrea, după dorinţă.
Tot aşa cum în joc copilul, ca şi omul matur, învaţă şi se descoperă pe sine prin confruntarea cu alţii, la fel poezia, literatura, arta este, în relaţia cu receptorul o formă a dialogului, o “confruntare”, un joc prin care cititorul este provocat la descoperirea de sine.
Literatura mai pune o problemă gravă în relaţia cu receptorul. Acesta este nevoit să accepte şi să nu uite că opera presupune ficţiunea, jocul, opera este verosimilă, conformă cu realitatea, dar o şi suspendă, devenind ea însăşi realitate, fictivă, e adevărat, dar nu mai puţin reală. Orice intrare în joc implică ieşirea din joc. Iar nerespectarea acestei condiţii, a convenţiei jocului dintre operă şi receptor, riscă să ducă la pierderea de sine, la căderea în ficţiune, aventură similară cu “nebunia” lui Don Quijote de la Mancha, din romanul omonim al lui Miguel de Cervantes. Asupra acestei posibile rătăciri atrage poetul atenţia în poemul propriu-zis, Ţara Piticilor, atunci când naratorul îndeamnă pe copilul căruia i se adresează să rămână acasă, să nu plece în căutarea acestei ţări, să-şi facă mai bine acasă o „piticărie”.