Poezia face parte din volumul Cuvinte potrivite (1927), fiind publicată, mai întâi, în revista Lumea. Bazar săptămânal din 9 mai 1926, cu subtitlul: Grieg – numele compozitorului norvegian (Edward Grieg), autor al muzicii pentru poemul dramatic Peer Gynt (autor dramatic: Henrik Ibsen, norvegian şi el), poem în care Mörgenstimmung este titlul uneia dintre părţi.
Termenul‑titlu, german (din Mörgen, „dimineaţă”, şi Stimmung, „dispoziţie, stare sufletească”), care se poate traduce prin „dispoziţie matinală” sau, la figurat, „dispoziţie, stare de spirit aurorală”, actualizează în contextul poeziei sensurile figurate: buna‑trezire, elanul zorilor, al luminii matinale a iubirii, a unui nou şi bogat început.
Poemul evocă instaurarea iubirii printr‑un proces de „atracţie involuntară către o persoană şi acceptarea voluntară a acestei atracţii” (Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste şi erotism). Este aici o adevărată reprezentaţie dramatică şi simbolică a modului în care se desfăşoară „lupta” şi se instaurează pacea, armonia dragostei. Întregul poem evocă rezistenţa fiinţei la dragoste, zăvorârea sufletului, ca o chilie de mănăstire, metaforă ce indică şi sensul orientării căutării sale fundamentale: căutarea lui Dumnezeu. Poetul, care şi‑a proiectat în Dumnezeu propriul vis, Fiinţa cu care să comunice, care să‑i întemeieze existenţa, întreţine şi aici speranţa confirmării prin simţuri a ceea ce caută. Lirica argheziană este lirică a adoraţiei, prezentă nu numai în Psalmi, ci şi în lirica erotică. Între cele două mari teme, chiar în Cuvinte potrivite, puntea de legătură este Psalmul cel de taină (un fel de Cântare a cântărilor), unde nu doar limbajul, ci şi motivele sunt aceleaşi cu ale adoraţiei lui Dumnezeu, precum cel al „răspândirii” fiinţei adorate în propria fiinţă sau cel al căutării:
O, tu aceea de‑altădată, /ce te‑ai pierdut din drumul lumii ! /Care mi‑ai pus pe suflet fruntea /şi‑ai luat într‑însul locul mumii, /Femeie răspândită‑n mine /ca o mireasmă‑ntr‑o pădure, /Scrisă‑n visare ca o slovă, /înfiptă‑n trunchiul meu: săcure. /Tu ce mi‑ai prins de cântec viaţa /cu braţe strânse de grumaji /Şi m‑ai pornit ca să mi‑o caut /la tine‑n palme ţi‑n obraji. /Pe care te‑am purtat brăţară /la mâna casnică‑a gândirii. /Cu care‑am năzuit alături /să leagăn pruncul omenirii. /Pur trandafir, bătut în cuie /de diamant, pe crucea mea /Şi care‑n fiece mişcare /pierzi cu‑o petală câte‑o stea. /Cămin al dorurilor mele, /fântâna setii‑nvierşunate.
Poetul îndumnezeieşte fiinţa iubită, viziunea panteistă, a risipirii lui Dumnezeu în lume, trece asupra iubitei:
M‑am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă / În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă. / Pusei pământ şi ape, zăgaze între noi, / Şi suntem, pretutindeni, alături, amândoi. / Te întâlnesc pe toată poteca‑n aşteptare, / Necontenita mută a mea însoţitoare. (Cântare)
Este evidentă aici şi răzvrătirea întâlnită în psalmi, cu deosebirea că, de data aceasta ia forma luptei împotriva tentaţiei adorării femeii, dar după ce este cucerit, femeia este percepută în tot ce înconjoară şi străluceşte, asemenea lui Dumnezeu. Lirica iubirii argheziene nu este străină de lirica liturgică a adorării Fecioarei (M. Scarlat):
Amestecată‑n totul ca umbra şi ca gândul, / Te poartă‑n ea lumina şi te‑a crescut pământul. / În fiecare sunet tăcerea ta se‑aude, / În vijelii, în rugă, în pas şi‑n alăute. / Ce sufăr mi se pare că‑ţi este de durere, / De faţă‑n tot ce naşte, de faţă‑n tot ce piere, / Apropiată mie şi totuş depărtată, / Logodnică de‑a pururi, soţie niciodată. (Cântare)
Mörgenstimmung se înscrie pe deplin în aceste cadre ale liricii de dragoste argheziene. Îndrăgostirea se produce pe neaşteptate, fără ştirea şi împotriva voinţei bărbatului, fapt subliniat prin determinările negative, („fără să ştiu”, „poate că nu ar fi fost nimic”), condiţionale („Dacă nu intra să sape...”), sau interogative (De ce‑ai cântat? De ce te‑am auzit?). Evenimentul se petrece într‑un moment simbolic, „într‑o după‑amiază” – deci în contrast cu ideea din titlu –, de fast echilibru şi pace interioară, când sufletul se deschide spontan spre lumină, fără să ştie că, primind în chilia sufletului său vântul, mesager simbolic al transcendentului, se deschide unui cântec nou, tainic, ca de sirenă, la început neauzit. Efectul este impresionant prin dezechilibrul şi dezordinea produsă: asemeni unui parfum muzical („lavandă sonoră”) cântecul se strecoară pretutindeni, în sertare, cutii, covoare şi face să sară zăvoarele, lăsând „mănăstirea... descuiată”. Cu el (cântecul‑parfum) pătrunde şi fiinţa iubită, evocată, mai întâi, prin metafora (metonimică) a „degetului mic”, un fel de baghetă magică a cărei delicată şi gingaşă scormonire (apăsare) face să cânte mierlele (ale sufletului, desigur), amplificând cântarea. Armonia, abia auzită iniţial, devine tunet, cutremur ceresc, răscolitor, prin apariţia făpturii întregi a iubitei: norii se prăbuşesc, se‑ntunecă seninul amiezii începutului, clădirea sufletului se şubrezeşte, bârnele se fac fragede, moi „ca foile florii”.
Dar vijelia aduce un nou început: încăperea sufletului se lărgeşte, se adânceşte şi se înalţă, devine încăpere a universului, în care se arată mesagerii cerului, ai absolutului – care sunt cocorii, şi o nouă viaţă, ca de „pom cu roadă bună”, simbolizată de frunzele după care tânjea psalmistul în Tare sun singur, Doamne... şi de albinele, care să culeagă nectarele de dulceaţă... Prefacerea este totală şi rezistenţei îi ia locul adoraţia. Iubirea este echivalată metaforic cu „dumicarea”, cu mărunţirea şi asimilarea definitivă a fiinţei iubite în substanţa inefabilă a propriei fiinţe, o adevărată cuminecare. Este în această asimilare sensul unei mutaţii ontologice, a contopirii sinelui propriu cu sinele celuilalt, o depăşire a separării dureroase dintre bărbat şi femeie, dintre spirit şi sensibilitate. Întâlnirea reprezintă unirea dintre cei doi poli, verticali(zanţi) ai cosmosului, dintre „sus” (cerul, focul, soarele, principiul masculin, eternul lipsit de atributele vieţii: „eu veneam din morţi”) şi „jos” (pământul, apele, luna, principiul feminin, viaţa: „Tu soseai din vieţi”). Verbele veneam, soseai implică aventura căutării şi a cunoaşterii. Sus, în bolţi (ale fostei/actualei mănăstiri), îi apare acum iubita; este locul lui Dumnezeu, al Pantocratorului.
Compoziţional şi stilistic, se remarcă formula de monolog adresat, adoptată chiar de la început („Tu ţi‑ai strecurat cântecul în mine...”), ritmul divers, versurile de lungimi diferite, într‑un sistem care combină într‑un mod foarte divers, ingenios, rimele masculine (închise, în consoană) cu cele feminine (deschise, în vocală). Rima este predominant încrucişată, cu excepţia ultimelor două versuri din strofa a treia (centrală): clape/ aproape. Este în spiritul poeziei moderniste bogăţia şi îndrăzneala metaforică, simbolică şi imagistică: bârnele (metaforă) sunt comparate cu foile florii, cântecul sapă etc.
Atrage atenţia şi gruparea versurilor în 5 strofe de câte 5 versuri. Sumă a primului număr par şi a primului număr impar, sau mijlocul primelor 9 numere, 5 este semn simbolic al unirii, număr nupţial, după pitagoricieni; număr al centrului, al armoniei şi echilibrului; cifra hierogamiilor, însoţirea principiului masculin, ceresc (3) cu cel feminin, pământesc (2).
Morgenstimmung este una dintre cele mai reprezentative creatii erotice ale lui Arghezi. in aceasta poezie, autorul isi precizeaza atitudinea maturitatii fata de iubire, "rezolva drama nepotrivirii esentiale, prin solutia mistica a fuziunii sufletesti " (Seitan Cioculescu). Dupa Ion Coteanu "Morgestimmung" este poemul chemarii la viata, al intoarcerii poetului din claustrare in lume".