Pastelul floral are o lungă tradiţie în literatura română. Prin Concertul în luncă, Vasile Alecsandri a pus pentru prima dată în circulaţie motivele florale autohtone.

După V. Alecsandri, o seamă de poeţi au descris lumea florilor, conferindu-le diferite simboluri. Le aflăm în creaţiile lui M. Eminescu, G. Coşbuc, Al. Macedonski, însă fără ca ele să constituie pasteluri florale propriu-zise.
Abia cu Dimitrie Anghel (1872-1914) poezia florală românească îşi lărgeşte sfera de cuprindere şi dobândeşte noi conotaţii. Volumul de debut al poetului, În grădină(1905), adaugă florilor de luncă şi de vale din poezia lui V. Alecsandri pe cele din grădină şi din preajma locuinţei poetului simbolist. Cele 22 de pasteluri din volumul amintit sunt adevărate „imnuri” închinate florilor: trandafirul, garoafa, iasomia, crinul, cicoarea, slânjenelul, maghiranii, crizantemele, brânduşele, leandrul, busuiocul, lăcrămioarele, viorelele, micşunelele, romaniţele ş.a. Ele formează un spaţiu închis care înlesneşte „aducerile-aminte” din „Edenul” copilăriei. Evocarea florilor se bazează pe senzaţii olfactive şi pe caracterizări ce sugerează calităţi morale şi atitudini umane: iasomia e „sfioasă”, garoafa i-a rămas pe suflet poetului „ca un strop de sânge”, maghiranii i se par „tăcuţi şi trişti”, pentru că nu-i bagă nimeni în seamă, trandafirii „S-aprind prin crengi”, nalba şi micşunelele „Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusută”.
„Poetul florilor”, cum a fost nu o dată supranumit, stabileşte prin versurile sale o corespondenţă între om şi natură; este evocată o stare de spirit prin realizarea unui tablou de natură în care florile sunt umanizate. În lumea florilor sale găsim patimi, pasiuni, drame. Astfel, în poezia În grădină, ultima strofa stabileşte corespondenţa dintre tabloul de natură şi starea afectivă a poetului: „Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar durerile dădeau ocoale... / Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale!”. Şi în alte poezii natura este prezentată în diferitele ei ipostaze. Remarcabile sunt în acest sens Pastel, Curcubeu, În port. Ultima poezie descrie un tablou de vară când „ceru-i una cu apele albastre”, până în seară, „când farul îşi aprinde lumina sub pleoape, / Şi pare-n întuneric un Crist umblând pe ape...”.
Eroul liric intră în grădină ca într-un templu, fiind cuprins de-o „vrajă dulce”, iar florile-i „dezmiardă ochii”, precum se vede şi în strofele din pastelul intitulat Florile2:
De câte ori deschid portiţa şi intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, şi florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriaşă le-a dat un strai la fiecare,
Şi fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.
 
Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărţi cu fală norodu-i de mironosiţe,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de romăniţe.
După cum se observă, versul lui D. Anghel este deosebit de lung, de 18 silabe, cu picioare iambice şi cu rimă feminină. Ele mijlocesc o fluiditate lentă a versului, potenţează acea graţie şi muzicalitate specifică poetului simbolist. Aceste trăsături se observă cu uşurinţă în poezii precum: În grădină, După ploaie, Crizanteme, Dragoste, Dureri ascunse, Măgheranii, Linişte, Balul pomilor ş.a.
Florile din „grădina” poetului sunt surprinse în diferite anotimpuri, cu alternarea de întuneric şi lumină, de răsărit şi apus, în culorile aprinse din perioada înfloririi, dar şi cu cele stinse din perioada căderii petalelor, când sufletul eroului liric este marcat de tristeţe şi melancolie, meditând adeseori asupra duratei limitate a anotimpului şi a existenţei omeneşti.
Însă de cele mai multe ori florile, chiar cele ale pomilor, trezesc şi stimulează sentimente de bucurie, de extaz, jocul de culori şi parfumuri se transformă, în imaginaţia poetului, într-un veritabil „dans” al componentelor naturii, unde mişcarea, muzica şi mireasma florilor creează, prin sinestezie, o atmosferă de sărbătoare, precum în primele două strofe din pastelul Balul pomilor :
Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,
Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii
Înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,
Stând gata parcă sa înceapă un pas uşor de menuet.
 
Se cată ram cu ram, se-nclină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,
Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome
Împrăştie în aer danţul acesta ritmic de fantome,
Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.