Alexandrescu se deosebește de colegii săi prin expresia nouă, în care echilibrul clasic şi impulsul romantic se împletesc.
Spiritul reflexiv, ironic al lui Grigore Alexandrescu este izbitor în satira, specie a genului liric în versuri, unde poetul ridiculizează caractere și moravuri ale societății. Cea mai izbutita creație a acestui gen este considerata Satira. Duhului meu, în care Alexandrescu persiflează lumea mondena a timpului, definita prin superficialitate si ignoranta.
Cu ajutorul unei istorioare alegorice, poetul revelează soluția izbutirii în societatea vremii și descoperă, totodată, condiția creatorului in mijlocul unei lumi ostile valorilor spirituale. Incapabil de confesiune directa, poetul reuseste sa-si exprime ideile prin dramatizare, procedeul fiind cel al punerii in scena.
Ideea sau mesajul sugerează că o societate parazitară este sortită pieirii.
Cuvântul cheie al textului este „carte“, care are două sensuri opuse. În expresia „Trageţi toţi câte-o carte“, când începe satira, este vorba de carte de joc, care sintetizează conceptul de lume ca joc, concept fundamental parazitar despre lume şi viaţă al clasei dominante. În expresia „ca să compui o carte“ este vorba de conceptul de conştiinţă naţională şi socială, pe care-l exprimă poetul.
De aici rezultă o incompatibilitate între poet şi societate, care generează atitudinea de frondă a acestuia, izolarea lui. Poetul se preface că se autoironizează pentru orgoliul de a crede că, dacă are o instrucţie aleasă („De rost puteai a spune tragedii însemnate, / Meropa, Atalia, şi altele mai multe“), poate fi un om de societate.
Discutia cu spiritul sau refractar la desfatarile vietii de societate este întretăiată de portrete caricaturale si de relatarea unor franturi de convorbiri caracteristice. Satira are o structura dramatica cu o rapida alternare a planurilor. Ea incepe prin reproducerea dialogului dintre poet si partenera sa la jocul de Whist (wiki - Whist_românesc). Se remarca inca de la inceput stilul direct, sprinteneala si firescul schimbului de replici. Scriitorul mimeaza tonul si vocabularul conversatiei de salon, retine unele formule verbale caracteristice timpului si mediului: apelativul coconita, constructia incidenta cu voia dumitale. Autorul-personaj se individualizeaza prin aerul sau de prefacuta modestie, interlocutoarea sa, prin suficienta intelectuala si siguranta de sine a omului marginit. In subtext se simte si atitudinea poetului fata de grabita si superficiala occidentali/arc a moravurilor: formula „veacul inainteaza", devenita in gura cuconitei o banala fraza goala, sugereaza insasi decadenta ideii de progres in mediul pe care-l ironizeaza Alexandrescu Satira infatiseaza in continuare o serie de alte tipuri revelatoare, unele descrise mai amanuntit, altele conturate doar prin cateva epitete.
Tanarul filfizon, personaj ce dispare in dosul obiectelor vestimentare a caror provenienta ii caracterizeaza pretentiile cosmopolite, e o simpla umbra impopotonata, o marioneta dezarticulata, gesticuland cu lorneta. Lipsa de contur a persoanei fizice nu c numai rezultatul modului generalizator in care-si concepe Alexandrescu caracterizarile, ci sugereaza si inconsistenta spirituala si morala.
Personajul nu reprezinta, de altfel, un individ, ci o categorie: adresa satirei lui Alexandrescu e generala.
El se pune pe sine în antiteză cu „domnişoru cela care toate le ştie, / Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie“. Acesta este prototipul parazitului, care crede că, dacă are haine cusute la Paris, poartă lornetă şi insultă cu obrăznicie doamnele, zicându-le: „Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!“, este un model, fiindcă „dă bine din mâini şi din picioare, / Şi trânteşte la vorbe fără să se gândească“. Modelul de gândire al acestui parazit este inexistent. El nu este om, ci este expresia esenţializată a procesului de dezumanizare, pe care-l trăieşte cel ce nu munceşte, nu creează, nu are un rol social major, nu dă nimic societăţii, fiindcă este de un egoism monstruos şi el doar consumă munca altora.