Curent, perioadă, epocă literară
Grigore Alexandrescu este exponentul epocii pașoptiste, perioadă marcată de interferența mai multor orientări literare (preromantism, romantism, iluminism, clasicism) și de procesul de formare a identității literare române. În perioada amin- tită (aproximată între 1830-1860) sunt abordate mai multe genuri și specii literare în încercarea de constituire a unei amprente naționale și, dat fiind contextul socio- istoric, literatura absoarbe în esența ei problemele sociale ale epocii. Deși curentul literar care domină este romantismul, se poate afirma că lite- ratura pașoptistă are o tendință spre moralizare prin conținutul etic al unor specii cultivate, între care și fabula. Grigore Alexandrescu este, cu precădere, poet romantic, reflexiv, latură vizi- bilă în meditațiile sale (Miezul nopții, Adio. La Târgoviște, Mormintele. La Drăgășani, Umbra lui Mircea. La Cozia etc.), dar cealaltă latură a creației sale este satirică, lucidă, rațională, în epistole și fabule. Acestea evidențiază moravurile epocii, privite veridic, dintr-o perspectivă critică și satirică. În calitate de autor de fabule, Grigore Alexandrescu se înscrie în tradiția clasică, alături de Al. Donici, Gheorghe Asachi, Gheorghe Sion ș. a., fiind inspirat din creațiile lui Florian, La Fontaine sau Krîlov. Fabula se definește ca specie a genului epic, în versuri sau în proză, în care sunt satirizate aspecte negative ale societății, conduite sau structuri morale nega- tive, vicii, moravuri politice ori sociale etc. Structura tradițională a fabulei urmă- rește povestea, plasată prin personificare în lumea plantelor, animalelor ori a obiec- telor, finalizată cu o morală explicită sau implicită. Sensurile alegorice realizează transferul din lumea fabuloasă în lumea umană. Specia a apărut în antichitatea greacă prin creațiile lui Esop, apoi în cea latină prin Fedru, fiind revitalizată de clasicismul francez prin Jean de La Fontaine.
Titlu. Temă. Elemente de structură și compoziție
Fabulele lui Gr. Alexandrescu schițează o lume viciată, satira fiind directă și adeseori vehementă. Temele esențiale avute în vedere sunt: ipocrizia, tirania, par- venitismul, demagogia. Titlul Iepurele, ogarul și copoiul ilustrează personajele tex- tului și a cunoscut modificări, varianta inițială fiind Ogarul și epurele (așa cum apare pentru prima oară în România literară din 16 aprilie 1855). Ceea ce se remarcă în primul rând este dispunerea scenică a fabulei, atitu- dinile teatrale și indicațiile de tonalitate: „-n limba lui strigă“, „lătră atunci copoiul“. Acestea vizează tema textului, ipocrizia umană, evidențiată prin abuzul și corupția unui sistem judecătoresc de înalt nivel. Textul începe cu morala (aflată, de regulă, în finalul poveștii) și continuă întâmplarea alegorică în care personaje sunt ogarul, copoiul și un iepure. Morala consemnează faptul că adeseori calitățile sunt în mod frecvent transformate în mo- tive de incriminare atunci când deranjează autoritățile corupte. Relația de rudenie dintre ogar și copoi, două rase „nobile“ de câini de vânătoare, sugerează favori- tismele la nivel înalt, de pe urma cărora omul obișnuit (iepurele) nu poate ieși decât în pierdere. Folosirea adjectivului nostru în primul vers („Calitățile noastre cele mai lăudate“) indică participarea naratorului, care se consideră, alături de personajul iepurelui, o victimă a sistemului judecătoresc și marchează prin pluralul de persoana întâi, asemenea unei maxime, o extindere generală a tiparului din lumea umană: calitățile îi desemnează pe oamenii înzestrați, împiedicați în a face servicii societății. O posibilă aluzie este și la nedreptățile societății vremii care cen- zura scriitorul dornic de a face dreptate prin intermediul literaturii sale. Conținutul propriu-zis al poveștii alegorice se referă la actele de acuzare aduse de un ogar iepurelui pentru faptul că nu se lasă prins niciodată. Cadrul scenic este chiar instanța de judecată condusă de copoi, a cărui autoritate este rele- vată de afirmația „sentințe fără apel el da“. De fapt, sentințele abuzive și sistemul corupt constituie subiectul mai multor fabule (Dreptatea leului, Elefantul, Ursul și vulpea); acestea țintesc nu numai procesul în sine, ci și injustiția care stă la baza societății. Agresivitatea acuzatorului și meschinăria lui sunt accentuate de verbul strigă și de faptul că instanța judecătorească este alcătuită exclusiv din membri ai rasei canine, semn al complicității acuzatorului și a judecătorului. Cei doi vorbesc ace- eași limbă, au aceleași concepții și sentințe. Iepurele, reprezentant al omului de rând, este descris drept ticălos pentru că singura lui salvare din fața acuzațiilor și a hărțuielii permanente este fuga. Dina- mismul tabloului este realizat prin verbe de mișcare – a fugi, a goni, a alerga, a sări –, iar atitudinea iepurelui nu denotă frică, lașitate, ci ingeniozitate, pentru că el încearcă să ocolească ori chiar să pună piedici situațiilor abuzive: „merge tot cotiș/ și sare curmeziș“. Acuzația este șocantă prin absurdul ei: „n-are pas, nici umblet creștinesc“ (adică normal) și simbolizează nedreptățile unui sistem agresiv, pre- cum și perfidia ogarului, care își urmărește interesul. Ogarul folosește apelativul Măria Ta (locuțiune pronominală de politețe) pentru a-l linguși pe copoi și recurge la un argument puternic pentru a suspenda orice drept al iepurelui – implicarea di- rectă a judecătorului. Aluzia abilă vizează orgoliul copoiului, care, deși l-a urmărit de nenumărate ori pe iepure, nu l-a putut prinde. Întrebarea adresată prezidentului este mai mult retorică și presupune intuiția psihologică a reacției acestuia; adver- bul adeseori, alăturat zvonurilor care confirmă propria slăbiciune, îl convinge pe judecător de veridicitatea spuselor. Adverbul destul din răspunsul copoiului poate sugera suficiența argumentului, în sensul în care faptele expuse sunt clare și nu mai necesită amânarea sentinței, dar poate trimite și la o încercare a acestuia de a cenzura cuvintele ogarului în privința propriului eșec. Hotărârea judecătorului este tranșantă: nu vrea să asculte și versiunea pârâtului, și astfel prinderea iepurelui semnifică respingerea oricăror dovezi pentru apărare și, implicit, condamnarea sa. Finalul nu reia morala, ci conturează consecința sentinței: împărțirea prăzii între acuzator și judecător, dar și aici este relevată lăcomia celor puternici, întrucât „carnea va rămânea pentru judecător,/ iar labele vor fi pentru jeluitor“. Fragmentul este punctul culminant al satirei și are în vedere abuzurile autorităților, ale socie- tății în general. Procedee și mijloace artistice. Limbaj. Versificație. Rolul modurilor și al timpu- rilor verbale Ironia rezultă din interferența stilurilor; astfel, termenii din registrul juridic, de regulă neologisme (judecată, sentință, a prezida, senat) sunt așezați alături de vari- ante colocviale ori cu iz arhaic (a jelui – jeluitor, umblet creștinesc, osândit) ori de exprimări populare: „ce suflet mi-a scos“, „merge tot cotiș“, „sare curmeziș“. Figura de stil specifică fabulei este alegoria, susținută de personificare („în tufe atuncea prezida copoiul“), de epitete („umblet creștinesc“, „copoi cafeniu“), de comparație („fuge parc-ar fi gonit de vijelii“). Verbul a lătra indică rasa din care fac parte animalele personificate, însă, conotativ, atestă și firea despotică, agresivă a copoiului, care nu acceptă să fie con- trazis ori ridiculizat. Sonoritatea acestui verb este amplificată de rimele masculine (cotiș-curmeziș) și, alături de verbul care îl caracterizează pe ogar – „în limba lui stri- ga“ –, sugerează o comunicare la același nivel de înțelegere, însă restrictivă – cei din afară nu au acces la ea. Măsura este variabilă, de 6-12 silabe, rima este împerecheată. Verbele la indicativ prezent denotă situații general valabile, perfectul simplu fu trimite la o întâmplare relativ recentă, cu repercusiuni în prezent, imperfectul este asociat cu o nedeterminare temporală (prezida), susținută de adverbul odată, iar conjunctivul prezent indică o perspectivă apropiată, confirmată de viitor: „carnea va rămânea pentru judecător,/ iar labele vor fi pentru jeluitor“.
Concluzie
Grigore Alexandrescu își dovedește arta de fabulist prin observația obiectivă, echilibrul compoziției, cultivarea ironiei și a sarcasmului, prin intenția didactică, prin zugrăvirea caracterelor viciate și a victimelor lor, prin concizia limbajului, fapte care în clasează printre cei mai importanți scriitori pașoptiști, cu apetență pentru clasicism.