"Alecsandri cultiva o boema confortabila, de om bogat, fara obligatii, ducand o existenta tacticoasa, presarata cu blande dureri si iubiri nedramatice." Scrie George Calinescu in "Istoria..." sa.
E drept ca "Bardul de la Mircesti" si-a permis o viata plina de voluptati ale cunoasterii, fiind din neam de boieri, lipsit de griji materiale, dar orientandu-si destinul catre cauze demne de rangul sau. Cu cata forta si sinceritate a iubit femeile care i-au marcat existenta a putut masura doar el insusi, cert este ca o parte dintre povestile sale de dragoste au rezistat timpului, adapostite in scris.
A cunoscut-o pe sora poetului Costache Negri, Elena, de care a fost indragostit si careia i-a dedicat poezii romantice, sfasietoare, paroxistice. Elena Negri era bolnava de tuberculoza si a murit in 1847, pe un vapor cu destinatia Constantinopole. Era insotita de Vasile Alecsandri, Costache Negri si Mihail Kogalniceanu. "Tu care esti pierduta in neagra vecinicie,/ Stea dulce si iubita a sufletului meu/ Si care-odinioara, luceai atat de vie/ Pe cand eram in lume, tu singura si eu!" sunt versuri scrise de Alecsandri in amintirea Elenei.
Acest poem, intitulat "Steluta", a devenit o romanta foarte cunoscuta in acele timpuri. Povestea de dragoste dintre cei doi s-a cristalizat in proza confesiva, intitulata "Jurnal de calatorie in Italia". In vara anului in care s-a stins Elena Negri, Vasile Alecsandri a fost pentru recuparare la bai, in statiunea care i-a inspirat nuvela "Balta Alba".
Ultima strofă a poeziei "Steluța" de Vasile Alecsandri reprezintă adresarea directă a eului liric către ființa iubită.
Astfel e folosit pronumele personal la persoana a II-a, singular "Tu" și a verbului la persoana a II-a, singular "Ai deșteptat", care conturează subiectivitatea eului și importanța iubitei, fiind asemănată cu un "dar" neprețuit și prin repetiția cuvântului "iubire" în metafora "dar ce prin iubire, la a iubirii soare" a trezit în sufletul eului creator sentimente puternice, creatoare marcate de inversiunea deosebită: "poetice simțiri". Trecerea iubitei în lumea celor nemuritori este marcată de secvența "Primeşte-n altă lume", iar eul liric, îndurerat, îi oferă acesteia un ultim omagiu prin comparația sfâșietoare: "lăcrimioare/ Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!".