De obicei, in (re)editările pastelurilor alecsandriniene, acest text este situat în deschiderea volumului, din mai multe motive: pentru ca ni se dezvăluie o reverie poetică, cu note specifice Romantismului, si pentru ca este primul text din seria pastelurilor, cuprinzând cumva, in sine, întreaga tematica a acestora.
Odată cu Pastelurile, versul lui Alecsandri începe a câștiga mult în acuratețe și eleganță, printr-o mai atentă și laborioasă șlefuire a verbului. Mai cu seamă se remarcă atitudinea înalt contemplativă în fața frumuseților eterne ale naturii, ale naturii autohtone în primul rând, cu păstrarea însă, poate chiar cu accentuarea pe alocuri, a acelei degajări impersonale, tipice pentru distincția și totodată spontaneitatea fermecătoare a temperamentului său poetic.
Poemul, datat chiar de autor Mircești 1867, rămâne oricum în afara influenței junimiste. De altfel ea nici n-a apărut în revista cenaclului de la Iași odată cu celelalte poezii ale ciclului, ci mai târziu, în ”Revista contimporană” și în ”Familia”, publicații, mai degrabă ostile Convorbirilor. În volumul
al treilea, ”Poesii”, din seria de Opere complete, editată în 1875, reluată cu unele mici schimbări, bucata deschide ciclul Pastelurilor, și pe drept cuvânt. Pentru că Serile la Mircești conține ideea poetică generală a tuturor poeziilor în care Alecsandri cântă natura. În sine luată, compunerea nu este un pastel propriu-zis. Însă versurile respiră acea chietudine și mulțumire sufletească, calmul și echilibrul atât de proprii poetului.
Alecsandri evoca pentru intaia oara in poezia romana intimitatea, fixand termenii unei opozitii spatiale, foarte importanta din punctul de vedere al productivitatii poetice, intre interior si exterior.
Referitor la tema poeziei, in monografia pe care i-a dedicat-o poetului, G. Calinescu o spune foarte clar: „Pentru intaia oara se canta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditația la masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii, somnolarea in fata sobei cu catelusul in poala".
Imaginația subiectiva se dezvolta pe un traseu sinuos, pornind dinspre interiorul descris sub forma simpla a enumeratiilor din prima strofa („Perdelele-s lasate si lampele aprinse:
in soba arde focul, tovaras mangaios,
Si cadrele-aurite, ce de pareti sunt prinse
Sub palida lumina apar misterios.").
Starea poetică și temperamentală, caracteristică lui Alecsandri, o putem afla într-un text de proză mult mai vechi, de prin 1844:
„Găsesc mare mulțămire a mă pune seara în fața sobei și a privi giocul fantastic al focului. Îmi place să reînviez în închipuire icoanele depărtate ce s-au șters odată cu trecerea zilelor și să le înfățișez ca o panoramă dinaintea ochilor mei. Franția, Italia, Germania și celelalte mi se arată atunci cu tot farmecul pe care le împodobesc puterea suvenirelor și dorul încă mai puternic de a le revidea în ființă. Câte planuri de fericire, câte casteluri de Spania ridic în ceasul acela!“
Într-adevăr, abordând versurile, se observă, de la început chiar, plăcerea domestică a poetului, retras să hiberneze la gura sobei, visând cu ochii deschiși, așteptând muza inspiratoare autohtonizată în chip de „zână drăgălașă“
Motivul claustrării, cu perdelele lăsate, visând la gura sobei — într-alt chip interpretat, desigur — , va apărea și la Eminescu, în poezia Singurătate. Și în Noaptea de Decemvrie a lui Macedonski poetul visează la gura sobei — așteptând vocea inspirației, flacără vie zbucnind din cămin spre a-i șopti la ureche povestea emirului din Bagdad. Și chiar la Bacovia, în Decembre.
Câtă deosebire însă! Originalitatea lui Alecsandri - constă în lirismul direct, fără întortocherile, complicațiile, presupuse de anume trăiri sufletești profunde. Nu starea de spirit proiectată în mediul ambiant, ca la romantici, ori ca la neoromanticii simboliști, formează obiectul poeziei, ci dimpotrivă: clasic — în Pasteluri mai mult ca oriunde — măcar prin structura-i intimă, dacă nu prin formație, Alecsandri ia mediul înconjurător chiar ca obiect al poeziei, exprimând, simplu, un sentiment foarte comun, dar tocmai de aceea impresionant prin cadența cuvintelor care îl fixează în toată prospețimea lui. Mulțumirea, un soi de bucurie molcomă pricinuită de victoria omului asupra stihiilor, pe care le poate înțelege, organiza și stăpâni într-un necesar echilibru, contemplarea contrastului dintre interiorul intim, prielnic oțiului, visării hedoniste, și exteriorul cu meteorologia lui ostilă, sunt atribute ale insului rațional.
Este vizibila, de asemenea, si dimensiunea impresionista a tabloului, sub forma imaginilor vizuale in tuse discrete, ca in tablourile pictorilor flamanzi sau ai celor francezi. Chiar referirea la misterul interiorului, dat de intrepatrunderile umbrelor cu penumbra, nu cu lumina, la existenta tablourilor cu rame aurite da impresia unui decor romantic. Privirea se muta, apoi, spre exteriorul dezlantuit, pus in antiteza cu acest intim interior, sub forma unei hiperbole cam fortate („Afara ploua, ninge! Afara-i vijelie, / Si crivatul alearga pe campul innegrit;"), pregatind intrarea in reverie, sub forma clasicizanta a asteptarii unei „zane dragalase cu glasul aurit", care vine din cer. Muza inspiratoare e adaptata imaginarului popular romanesc, devine zana asteptata.
De-aici incep dulcegariile romantice ale lui Alecsandri, care s-a cam intrecut in a descrie totul apeland la imaginarul zaharisit al romantismului minor:
„scriu o strofa dulce", „dulce val", „dulce farmec", „dulce soare" etc. Cu un fond stilistic atat de redundant, subiectivismul eului liric creste si descreste in largi volte, descriind imaginea luminoasa a muzei, asemanata cand cu Venus, cand cu Apollo. Nelipsita este si imaginea specific romantica, ba chiar mai specific alecsandriniana a Venetiei decazute, acompaniata de gerunzii acordate („ratacindi"), carora poetul Ie-a conces o dubla valoare expresiva - aceea a muzicalitatii intrinseci, data de folosirea consoanelor sonore ale cuvantului, dar si de implicatiile temporale (timp durativ, sugestie a permanentei, continuitatii actiunii: o decadere continua, totala, iremediabila). Registrul sentimentelor se diversifica, lunecand inspre nostalgia maretiei Venetiei, dar si pur ideal romantic, pe care mai tarziu il conceptualizeaza Al. Macedonski in Excelsior.
Alecsandri nu face economie cand e vorba de stilizarea textului, oarecum in contradictie cu simplitatea si evidenta figurilor de stil, iar din acest punct de vedere strofa a opta este relevanta:
O! farmec, dulce farmec a vietii calatoare,
Profunda nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingas de lumina, amor de dulce soare,
Voi ma rapiti cand vine in tara asprul ger!"
Chiar si punctuatia este semnificativa pentru amplitudinea sentimentelor, dincolo de ahtul cam asemanator cu poetica Vacarestilor (ca si expresia „amor de dulce soare"), dar totul pare salvat printr-un artificiu stilistic de origine franceza - este vorba despre folosirea antepusa a epitetului, o singura data dublu, cu scopul de a insista nu pe imaginea obiectului, cat pe calitatile sale. Parca in pana de inspiratie, poetul revine la antiteza acuta dintre exterior si interior, dezvaluind acea oroare de hibernal, de care a tot vorbit critica literara, printr-o diferenta atitudinala fata de doua realitati:
„Afara ninge, ninge, si apriga furtuna / Prin neagra-ntunecime raspande reci fiori" - exteriorul insuportabil, descris intr-un registru stilistic nocturn, in antiteza cu „Iar eu visez de plaiuri pe care alba luna / Revarsa-un val de aur ce curge printre flori" - produsul luminos al imaginatiei, pus in culori solare, calde. De-aici urmeaza dezlantuirea imaginativa lirica, preluand elemente din imaginarul romantismului minor, incapabil de a trece de bariera poetizarii simple, inspre viziunile grandioase pe care Ie-a ilustrat cu cativa ani mai tarziu Eminescu.
In acest mod se succed teritorii exotice („insule frumoase", „mari necunoscute", „splendide orase", „lacuri de smarald", „cete de salbatici", „tainice saraiuri, minuni orientale") si dorinte de evaziune: „ce-n suflete desteapta dulci visuri de amor".
La final este cuprinsa, in patru versuri, intreaga indiscretie pe care o comite imaginatia poetului:
„Asa-n singuratate, pe cand afara ninge,
Gandirea mea se plimba pe mandri curcubei,
Pance se stinge focul, si lampa-n glob se stinge,
Si salta catelusu-mi de pe genunchii mei".
Sentimentul bunastarii din interior depaseste ca amplitudine, in acest pastel, imaginea naturii exterioare, dupa cum si insistenta stilistica a diferitelor epitete, a limbajului plin de regionalisme se asociaza in mod natural cu impresia exacta de poem minor, lipsit de valoare.
Avem aici intregul arsenal de elemente ce compun imaginarul poetic al creatiei lui Alecsandri din pasteluri.
Din punct de vedere strict gramatical, e cazul să observăm, ca de altfel în întregul ciclu al Pastelurilor, predominarea propozițiilor principale cu predicatul exprimat prin verbe la indicativul prezent: „perdelele-s lăsate”, „lampele(-s) aprinse”, „arde focul”, „plouă“, „ninge”, „aștept”, „scriu”, „ochiu-mi întâlnește”, „ea pare”. De remarcat că expresia verbală se menține la același mod și timp chiar și atunci când vin să se suprapună planurile evocării trecutului, ca strofele 10 și 11.
Marea majoritate a pastelurilor lui Alecsandri, în orice caz, cele mai valoroase și mai caracteristice, precum: Iarna, Gerul, Viscolul, Oaspeții primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineața, Tunetul, Paștele, Plugurile, Sămănătorii, Malul Siretului etc., au o compoziție foarte unitară, mai mult chiar, o formă fixă: patru catrene cu versuri de câte 15 și 16 silabe (rima masculină alternând de obicei cu rima feminină). Serile la Mircești este,
prin comparație cu restul ciclului, o poezie mai lungă (14 catrene cu versuri de 14 și 13 silabe) de un aspect dispersant, neunitar.
La mijloc intervine caracterul declarativ-programatic al compunerii, care este un fel de confesiune sau, dacă voim, o mică ars poetica a lui Vasile Alecsandri. În timp ce în celelalte pasteluri se pictează în cuvinte, cum s-a mai spus de atâtea ori, un colț din natură, în Serile la Mircești se înfățișează — într-un chip tot atât de direct, aproape naiv, fapt ce, cum am constatat, formează frumusețea mesajului liric — mișcarea sufletului
poetului, compunând, inspirându-se, trăind Poezia, care la dânsul este visare lină, oțiu horațian și epicureism rafinat prin adaptare la hibernarea locală. Tablourile se perindă amestecat și discontinuu: perdelele lăsate, lampele aprinse, focul duduind în sobă, vijelia de afară, cu crivățul măturând câmpia neagră, cadrele de pe pereți sclipind în penumbră, muza dând târcoale visătorului, tolănit în jilțu-i comod, evocarea călătoriilor în locuri depărtate, Veneția „ce-n marea se oglindă“, amintirea iubirii din tinerețe pentru Elena Negri etc.
Iata si aprecierea critica asupra Pastelurilor, facuta de Ion Pillat in prefata din amintita antologie, asemanatoare întrucâtva cu constatările pe care noi insine le-am facut pe cale analitica asupra poeziei Serile la Mircesti:
"Rara taina a poeziei Pastelurilor rezida, dupa mine, in marea ei simplicitate, in armoniosul echilibru sufletesc, in forma ei autentic romaneasca, as spune aproape populara, intelegand prin popular comoara etnica a satelor noastre. As mai adauga la aceste insusiri fundamentale doua caractere care individualizeaza aceasta poezie, anume: distinctia, adica o noblete naturala, ceva vechi boieresc si, in acelasi timp, prin legaturi adanci cu pamantul tarii, ceva darz, razasesc - si acel caracter de superioara obiectivitate a poetului rustic, dusman al abstractiunilor".