Poemul Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri, a fost publicat în revista „Convorbiri literare”, în 1875, evocând o figură legendară, neatestată istoric, a secolului al XV-lea.
Dan, fost oștean al lui Ştefan cel Mare, este un erou care apără hotarele țării şi după moartea domnitorului.
Personajul apare într-un cântec popular, în care sunt evidențiate faptele sale de eroism, iar Vasile Alecsandri, inspirat din această creaţie folclorică, aşează drept moto al poemului câteva versuri populare, ce concentrează patriotismul şi vitejia lui Dan.
>> poemul DAN, CĂPITAN DE PLAI de Vasile Alecsandri
Structura poemului
Dan, căpitan de plai este o operă epică, deoarece autorul îşi exprimă gândurile şi sentimentele în mod indirect, prin intermediul acţiunii şi al personajelor, iar întâmplările sunt povestite de narator, respectându-se ordinea firească a momentelor subiectului.
DAN, CĂPITAN DE PLAI - Rezumat
Tema ar putea fi enunțată într-o lumină realistă, adică Moldova în perioada de decadenţă de după Ștefan cel Mare și Sfânt. Puterea credinţei, vitejia, curăţenia, iubirea ţării şi a neamului sunt trăsăturile, care caracterizează poporul român şi sunt puterea, în fața căreia armatele dușmane, mult mai numeroase, se dovedesc a fi neputincioase. Scutul viu de răzeși, construit de Ştefan cel Mare şi Sfânt în jurul Moldovei, este treptat sfărâmat. Procesul va forma subiectul romanului lui Mihail Sadoveanu Neamul Şoimăreştilor.
Evaziunea în trecutul istoric este romantică. Vasile Alecsandri alege, ca şi în poemul Dumbrava Roşie, un eveniment semnificativ din istoria ţării, care să-i îndreptăţească mesajul patriotic de afirmare a conştiinţei naţionale, de cultivare a sentimentului patriotic, înscriindu-se în programul Daciei literare şi al generaţiei de scriitori de la 1848.
Motivul comuniunii dintre om şi natură este specific poporului român şi prezenţa lui în poem ține de estetica romantică. Sugerată, când Dan află de năvălirea tătară, când ascultă dialogul a doi bătrâni stejari, iar când vine de dincolo de Nistru, ca să mai sărute o dată pământul ţării, acesta „tresare“ şi îl „recunoaşte“. Vasile Alecsandri întregeşte această apartenenţă a poemului la programul curentului romantic, prin răpirea lui Ursan de către fiica sa, Fulga, din mijlocul păgânilor, prin hainele bărbăteşti, pe care le poartă Fulga, prin felul în care Dan locuieşte, retras ca un pustnic, în munţi. Răpirile, deghizările, evaziunile sunt procedee romantice.
Momentele subiectului:
Expoziţiunea
Dan este intruchiparea simbolica a patriotismului si eroismului anonim, popular.
Dan este un personaj simbol, care reprezintă poporul român în lupta lui pentru apărarea fiinţei naţionale. De aceea, faţă de duşmani, „a lui mânie ca trăsnetul era / În patru mari hotare tuna şi fulgera“.
Expoziţiunea, corespunzătoare tabloului I, îl prezintă pe „bătrânul Dan”, vestit „căpitan de plai”, trăind „ca şoimul singuratic” într-un decor ce sugerează linişte şi calm: „în peşteră de stâncă, pe-un munte păduratic”.
Deşi este un erou al altor timpuri - „Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară” - el rămâne credincios misiunii sale de a apăra hotarele ţării, întreaga sa existenţă urmează ritmul marelui ciclu cosmic. Se bucură când „soarele răsare” şi priveşte „cu jale lungă cum soarele apune”, asociind apusul cu vârsta senectuţii pe care a atins-o.
Apăsat de „răsuflul geroasei bătrâneţi” şi aşteptând să se tocească „a vremei lungă coasă”, cade în visare şi-şi aminteşte de tinereţea sa eroică, pe care a închinat-o apărării ţării: „când ţara striga «La luptă, Dane!»” el sărea „Să vânture ca pleava oştirile duşmane”,
Astfel - „ţara dormea-n pace pe timpii cei mai răi / Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei”.
Intriga
Tabloul al II-lea cuprinde intriga acţiunii. Trăind în perfectă comuniune cu natura, Dan ajunge să înţeleagă glasul acesteia. Aude „grăind doi vechi stejari” că „au năvălit tătarii! / Şi-acum în bălţi de sânge îşi joacă armăsarii”. Omoară, ard satele, „ard holdele-n câmpii”, iar „sub robie cad fete şi copii”, îndoiala îi este spulberată de un „stol de vulturi urmaţi de uli grămadă / Atraşi în orizonturi de-a morţii rece pradă”. Patriotismul eroului îi redă acestuia puterea din tinereţe - „Pe inimă şi paloş rugina nu s-au pus” şi, după ce-l roagă pe Dumnezeu să-l ajute dându-i zile şi putere până va strivi „toţi lupii, toţi şerpii de pe plai”, pleacă la luptă.
Desfăşurarea acţiunii
Desfăşurarea acţiunii, cuprinsă în tablourile III-IV, îl poartă „cu paşi gigantici” pe Dan spre şesurile unde trăia Ursan, un fost tovarăş de arme de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Acesta fusese răsplătit în urma faptelor de vitejie de marele domnitor cu pământuri întinse, iar acum stătea „de pază în mijlocul câmpiei”, unde, împreună cu fiica sa, Fulga, creştea herghelii. La aflarea veştii, sufletul său de patriot se revoltă: „Ursan tresare, „geme, s-aprinde-n gândul său” şi hotărăşte, pe loc, plecarea la luptă. Cei doi eroi se aruncă în luptă cu vitejie.
Dan „intră şi se-ndeasă în gloata tremurândă”, iar „paloşu-i ce luce ca fulger de urgie / Tot cade-n dreapta, -n stânga, şi taie-n carne vie...”.
Ursan este rănit, iar Dan nu-l părăseşte, ci stă „de pază la capul lui Ursan, cu calu-n mâna stângă, cu pala-n mâna dreaptă”: Viteaza fiică a lui Ursan, Fulga, îşi salvează tatăl luându-l de pe câmpul de bătălie, iar arcaşii din Orhei pun tătarii pe fugă.
Punctul culminant
Punctul culminant, corespunzător tabloului al VII-lea, îl constituie confruntarea dintre Dan, care fusese luat prizonier, şi Ghirai, hanul tătarilor. Simţindu-se umilit pentru înfrângerea suferită, hanul doreşte răzbunare şi cere să-i fie adus sub cort „Dan bătrânul”. Acesta, deşi era „cuprins de lanţuri”, are o atitudine demnă şi intră „măreţ”. La întrebarea ameninţătoare a lui Ghirai: „Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?”, Dan îşi exprimă încrederea în patriotismul şi vitejia generaţiei viitoare: „Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul / Căci are să renască mai fragedă la anul!”.
Impresionat de atitudinea eroului, hanul, după ce aminteşte trecutul vitejesc al acestuia, îi propune, din respect, să se lepede de legea sa pentru a fi iertat. Răspunsul lui Dan vine fără ezitare: „Ceahlăul sub furtună nu scade muşunoi! / Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân, nu voi”. El nu acceptă „viaţa mişelnic câştigată” şi vrea ca mormântul să-i fie „curat şi alb” ca traiul „fără mustrare şi fără prihănire” pe care l-a dus.
Dorinţa sa, înaintea morţii, este de a-şi revedea pământul strămoşesc. Hanul tătar acceptă şi-i oferă calul său, pentru a-l trece Nistrul. Ajuns pe meleagurile moldovene, Dan simte cum „inima lui creşte, şi ochii-i plini de jale / Cu drag privesc prin lacrimi podoaba ţării sale”. Puternica legătură a eroului cu pământul natal este sugerată prin gestul de îngenunchere pe pământul pe care-l „sărută ca pe-o moaşte”.
Deznodământul
Deznodământul înregistrează moartea lui Dan, care se întoarce în cortul hanului, unde „Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort!”. Poemul se încheie cu un elogiu pe care îl aduce tătarul calităţilor eroului român: „O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere, / Având o viaţă verde în timpul tinereţii!... / Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!...”. Axat pe imaginea lui Dan, acest „epos legendar în care se îmbină istoria cu folclorul” conturează reperele simbolice ale eroismului şi patriotismului naţional.
DAN, CĂPITAN DE PLAI - Caracterizarea
Caracterizarea Dan - personaj principal în poemul eroic Dan, căpitan de plai
Antiteza dintre Dan şi Ghirai pune în evidenţă două laturi: una a dreptăţii creştine, reprezentată de Dan, şi alta a bestialităţii păgâne, reprezentată de hanul Ghirai. Ca şi Baiazid, sultanul turc, din Scrisoarea III de Mihail Eminescu, Ghirai reprezintă tipul cuceritorului orgolios, care-l întreabă pe Dan: „Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?“. Dan răspunde senin şi demn: „Ea pleacă fruntea-n pace“, fiindcă ştie că legea creştină îi va aduce mântuirea, iar pe păgâni i-aşteaptă pieirea. Ameninţările lui Ghirai nu au pentru el nici o valoare, iar propunerea hanului tătar de a-şi părăsi legea creştină o respinge ca pe o viclenie satanică.
Dan este o imagine simbolică a poporului român, constrâns să-şi apere permanent fiinţa naţională. Slujba lui Dan - de apărător al hotarelor ţării: „Iar ţara dormea-n pace pe timpii cei mai răi / Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei“.
El trăieşte ca un şoim într-o peşteră („În peştera de stăncă pe-un munte păduratic“). Viaţa lui este curată, ca a unui pustnic: „Vechi pustnic rămas singur din timpul său afară“. El reuneşte, astfel, două tipuri umane - Eroul şi Ascetul. De aceea dobândeşte capacitatea de a înţelege graiul naturii. Când ascultă cuvintele a doi vechi stejari, el află nenorocirea ce loveşte ţara: „E sabie în ţară! Au năvălit tătarii! Şi-acum în bălţi de sânge îşi joacă armăsarii!“.
Dragostea de ţară şi de neam îl determină să-şi ia paloşul din cui, să-şi facă cruce, rugând pe Dumnezeu să-i dea zile, până când va strivi toţi şerpii de pe plai: „O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai / Pân’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai!“. Dan îl ia cu sine la luptă pe Ursan, care face pârtii largi prin oastea tătară cu-al său buzdugan, în timp ce el, ca un stâlp de pară, îi taie cu paloşul. Când Ursan este lovit de o săgeată şi cade de pe cal, Dan îl apără cu preţul vieţii sale: „Căci paloşu-i năpraznic e vultur de oţel“. Tătarii izbutesc să-l lovească cu o săgeată şi pe Dan. Rănit, el vede cum Fulga îl răpeşte pe Ursan din mijlocul tătarilor şi cum vin în ajutor arcaşii din Orhei.
Căzut prizonier la tătari, Dan refuză cu demnitate să-şi părăsească legea strămoşească, creştină ortodoxă şi să devină păgân, închinător la Zoroastru, cum erau tătarii. Aceeaşi propunere i s-a făcut Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi, fiindcă a refuzat, a fost martirizat. Există, deci, o profundă concordanţă între realitatea istorică, religioasă şi conţinutul poemului.
Dan refuză darurile viclene ale hanului Ghirai: „Ceahlăul sub furtună nu scade muşunoi! / Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân, nu voi“. Credinţa ortodoxă, în care a venit, şi-o păstrează ca pe un odor, fiindcă prin ea a dus o viaţă curată: „Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc“ şi va avea după moarte o mântuire, o viaţă eternă, binecuvântată: „Şi vreau cu faţa albă, senin să mă sfârşesc,“ iar „Mormântul meu să fie curat şi alb ca mine“. Propunerea hanului tătar este o cursă vicleană, care ar însemna pierderea vieţii eterne: „o cupă plină de amaruri“.
El vrea, ca dup-o viata lunga, ferita de rusine", sa-si pastreze pana la moarte integritatea morala. ii adreseaza lui Ghirai o singura rugaminte, aceea de a fi lasat sa sarute, pentru ultima oara, pamantul tarii sale: Nu-mi trebuie-a ta mila, nu vreau a tale daruri./Tu imi intinzi o cupa mult plina de amaruri, /Departe ea de mine! mai drept e ca sa mor!/Iar daca ai tu cuget si-ti pasa deal meu dor,/Ghirai, ma lasa, lasa in ora mortii grele/ Sa mai sarut o data pamantul tarii mele!"
Uimit, Ghirai. desface cu propria-i mana cumplitul lant", unealta de robie sub care leul zace", si-i zice grabnic: Tata ia calul meu si du-te!" Cuvintele lui Ghirai sunt dovada imensului respect pe care i-l trezeste atitudinea unui ostean atat de viteaz si de demn. intors in cortul lui Ghirai, dupa ce saruta ca pe-o moaste" pamantul Moldovei care „tresare şi care-l recunoaşte“. El se întoarce şi moare în cortul hanului tătar, oferind duşmanilor săi o lecţie de demnitate, de cinste, de vitejie, de dragoste de ţară.
Cuvintele de lauda pe care le rosteste cu durere Ghirai, in finalul poeziei, evidentiaza deosebitele trasaturi morale ale eroului: O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere,/Avand o viata verde in timpul tineretii/Si alba ca zapada in iarna batranetii!"
Caracterizarea Ursan - personaj în poemul eroic Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri
Ursan este prietenul si tovarasul de lupta al lui Dan. Acestui pribeag misterios" de peste Milcov, V. Alecsandri ii realizeaza un portret deosebit de sugestiv: Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan, () pletos ca zimbrul, cu peptul gros si lat, /Cu bratul de barbat, cu pumnul apasat, / E scurt la grai, naprasnic, la chip intunecos".
In vremea lui Stefan cel Mare, Ursan il prinsese, intrand in dusmani singur ca vieru-n stuhul tare", pe hanul Marza din fuga cu arcanul".
Vitejia lui Ursan l-a impresionat pe domnitor, care, de atunci, l-a pus sa stea de paza in mijlocul campiei si sa ingrijeasca hergheliile domnesti.
Afland ca tarai la peire", Ursan, viteaz ca si Dan, nu sta pe ganduri, ci, privind gro-zavu-i buzdugan", incaleca pe un cal neimblanzit si porneste grabnic la lupta, alaturi de neinfricatul sau prieten, Dan.
Pe campul de batalie, Ursan naucii s-arunca in neagra tatarime, / Croind o parte larga prin deasa ei multime,/Sub mana-i buzduganul, unealta de peire,/Ca un balaur face in giuru-i o rotire".
Lui Ursan nimic nu-i sta in cale, caci el mereu lucreaza,/Si spre apus prin sange mereu inainteaza". Viteazul Ursan este insa ranit, strapuns de o sageata ce-i intra-n pept adanc". El va fi salvat de fiica sa, Fulga, ce apare ca o fantasma alba/Si grabnic pe-al ei tata rapeste din gramada,/Apoi cu el dispare ca soimul cu-a sa prada".
Prin toate actiunile sale, Ursan da dovada de curaj, dragoste de libertate si patriotism.