Vasile Alecsandri, din volumul „Pasteluri”.
Este vorba, desigur, despre lunca din Mircești, acolo unde a copilărit și, apoi, și-a trăit Alecsandri ultimii ani. Poemul este un vârf al măiestriei poetice.
Pastelul este o specie literară a genului liric, în care se prezintă un peisaj sau un aspect din natură, autorul creându-l pentru a-i exprima sentimentele. Într-un pastel dominante sunt imaginile artistice, realizate prin figuri de stil, organizate într-o descriere tip tablou. Acesta poate avea ca temă un anotimp, un colț de natură, un moment al zilei, un aspect din viața micilor viețuitoare. Pastelul «Concert în luncă» de Vasile Alecsandri se încadrează în această specie literară deoarece este descris un colț de natură prin utilizarea figurilor de stil şi a imaginilor vizuale
Alecsandri privește natura din perspectivă populară. El creează un tablou muzical în care introduce un adevărat catalog popular de plante și vietăți, fiecare cu specificul ei.
Totul este într-o mișcare perpetuă, animată de vervă.
Pastelul floral are o lungă tradiţie în literatura română. Prin Concertul în luncă, Vasile Alecsandri a pus pentru prima dată în circulaţie motivele florale autohtone. La nici un alt poet al veacului al XIX-lea nu vom afla atâta bogăţie florală, atâta culoare şi atâta animaţie ca în imaginara sală a „concertului” lui V. Alecsandri. Epitetul personificator atribuie florilor şi păsărilor acele calităţi şi înfăţişări care plac tinerilor cititori. Ei descoperă astfel frumuseţea pastelului floral românesc, poezia fiind considerată drept una dintre cele „naţionale”, reprezentative prin denumirile populare date florilor şi păsărilor1. Dincolo de uşoara notă de melancolie din substratul versurilor, poezia se distinge prin delicateţea tonului şi frăgezimea florilor înşirate, ca pe pânza unui fin pastelist, în „defilarea” lor spre „sala de concert”, adică spre „poiana tăinuită”. Sigur, există în pastel şi un tablou al pregătirii cititorului pentru concertul privighetorii, însă cele mai multe strofe prezintă „mişcarea animată” a florilor şi păsărilor, gătite în „costume de gală” pentru marele concert. Fiecare „spectator” vine din mediul lui natural, dar cu deprinderi şi conduită omeneşti. De aici diversitatea lumii florale, cu pitorescul şi culoarea ei, asemănătoare în multe privinţe cu cea umana, cum se observă în versurile următoare:
Iată, vin pe rând, păreche, şi pătrund cole-n poiană
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană,
Frăţiori şi romăniţe care se aţin la drumuri,
Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumuri.
Iată frageda sulcină, stelişoare, blânde nalbe
Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
Dediţei şi garofiţe pârguite-n foc de soare,
Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare.
Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
Nufărul din baltă vine întristat, fără soţie,
Şi cât el apare galbin, oacheşele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele…
După V. Alecsandri, o seamă de poeţi au descris lumea florilor, conferindu-le diferite simboluri. Le aflăm în creaţiile lui M. Eminescu, G. Coşbuc, Al. Macedonski, însă fără ca ele să constituie pasteluri florale propriu-zise.
Abia cu Dimitrie Anghel (1872-1914) poezia florală românească îşi lărgeşte sfera de cuprindere şi dobândeşte noi conotaţii. Volumul de debut al poetului, În grădină(1905), adaugă florilor de luncă şi de vale din poezia lui V. Alecsandri pe cele din grădină şi din preajma locuinţei poetului simbolist.