Erudit de faimă european, voievod moldovean, academician berlinez, prinț rus, cronicar român.
Dimitrie Cantemir (1673—1723), cărturar umanist, domn al Moldovei, primul romancier moldovean, fiul lui Constantin Cantemir, patriot înflăcărat, a năzuit să scape de jugul otoman și să asigure independența Moldovei.
A încheiat Pactul de la Luţk în 1711 cu Petru I, țarul Rusiei. Armatele ruso-moldovene au fost înfrânte la Stănileşti (1711), Cantemir se refugiază în Rusia, unde e numit consilier al lui Petru I.
În 1714 devine membru al Academiei de la Berlin. Enciclopedist, poliglot, poate fi comparat cu umaniștii Renașterii, autor al unei moșteniri științifice și literare grandioase:
- „Istoria creșterii și descreșterii Porții Otomane” − operă capitală,
- „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” − în care demonstrează romanitatea poporului moldovenesc,
- ”Descrierea Moldovei” − prețioasă prin hărțile inimitabile dar și o caracterizare a locurilor și locuitorilor,
- „Istoria ieroglifică” (roman satiric alegoric) - orientalist, muzicolog, scriitor
- ”Viața lui Constantin Cantemir, zis cel Bătrân, domnul Moldovei”
A semnat şi scrieri filozofice de rezonanţă în epocă.
Dimitrie Cantemir a ocupat scaunul voievodal al Moldovei în două rânduri: între 19 martie şi 8 aprilie 1693 şi între 18 noiembrie 1710 şi 11 iunie 1711. Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului îl numeşte, simplu, „teologul“: „Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673. Părinții: Constantin Cantemir, domnitor al Moldovei între 1685-1693, şi Ana, născută Bantaş, nepoata lui Duca Vodă, i-au dat pruncului chiar numele Sfântului zilei în care s-a născut, după calendarul ortodox. Se cuvine deci, alături de Izvorâtorul de Mir să ne amintim şi de Izvorâtorul de cărţi Dimitrie Cantemir, din ale cărui multiple preocupări n-a lipsit nici teologia. E chiar surprinzător cum, încă de tânăr, s-a simţit atras spre astfel de teme, el, un laic, fecior de domn, frate de domn şi domn el însuşi în două rânduri în Ţara Moldovei. Dar teologia era pe atunci cultura vremii. Era o dovadă de mare înzestrare să ştii să te descurci în problemele controversate ale teologiei care devenise de mult polemică şi care, pe plan civic, în Ţările Române era de mult bun al tradiţiei naţionale, instrument al apărării continuităţii, al independenţei faţă de «păgâni», a credincioşiei faţă de strămoşi“.
Principe, cărturar, teolog Enciclopedia Ortodoxiei Românești îl prezintă drept „domn al Moldovei, istoric, filosof, geograf, muzicolog, orientalist, teolog. Studii în casa părintească cu teologul şi iatrofilosoful cretan Ieremia Cacavelas, apoi la marea şcoală a Patriarhiei ecumenice din Constantinopol“. În timpul domniei fratelui său, Antioh, Dimitrie Cantemir a trebuit să meargă capuchehaie la Constantinopol, perioadă în care a studiat la Academia Patriarhiei Ecumenice. Aici a deprins tainele ortodoxiei, după cum mărturisește dascălul său, Ieremia Cacavelas: „Are un rost minunat…, înţelesuri înalte…, învăţătură cu totul ortodoxă…, o împărţire foarte judicioasă a părţilor după subiecte, o exprimare limpede, foarte plăcută şi retorică, pe măsura limbii locale a moldovenilor, foarte bogată în argumente din Scriptura veche şi cea nouă“. Din memoriile lui Moreau de Brassey, ofiţer francez din suita lui Petru cel Mare, ne-a rămas un portret al lui Dimitrie Cantemir: „Acest domnitor era un om de mică statură, cu trupul şlefuit în chip delicat, bărbat frumos, grav şi cu înfăţişare aşa de plăcută, cum n-am văzut niciodată în viaţa mea. Era om politicos, afabil, cu conversaţie blândă, politicoasă, curgătoare, vorbind latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbesc această limbă şi care aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe“.
Nicolae Iorga afirmă că Dimitrie Cantemir a lăsat posterităţii o „operă largă, variată, plină de o dorinţă imensă de a şti mai mult, a unui om cari a iubit ştiinţa mai mult decât acea domnie pe cari de două ori soarta i-a dat-o, pentru a i-o răpi brusc şi crud, a unui suflet cari putea fi mândru de atâtea cunoştinţe şi de atâta muncă, dar cari nu o dată se smereşte, în greutatea urmăririi adevărului, a unui puternic al lumii, preţuit şi cerut în multe părţi, dar cari a rămas şi în locuri atât de depărtate un om al ţării sale“.