Alexandru Vlahuță
Poet și prozator, n. 5 sept. 1858, com. Plesești -Tutova (azi com. Al. Vlahuta, jud. Vaslui) - d. 19 nov. 1919, Bucuresti.
Tatăl, Neculai Vlahuță, fiul unui ispravnic din Piatra, era proprietarul unei moșii de o suta pogoane la Plesesti; amator de vânători și petreceri, neglijându-și gospodăria, ar fi sărărcit curând. Mama, Ecaterina (n. Petrescu) era originara din Transilvania, având ascendenți în zona Brașovului; data la călugărie, e scoasa din mănăstire de  Neculai Vlahuta, cu care se căsătorește, având opt copii, intre care viitorul scriitor e ultimul născut.

La bătrânețe, Ecaterina se călugărește la Manastirea Agapia, sub numele de maica Elisaveta; tot acolo se retrage si unica ei fiica, Eliza Strajescu, apoi Neculai Vlahuta, ajuns la Mănăstirea Neamț sub numele Nectarie, împreună cu unul dintre fii, Mihail, călugărit și el sub numele Mardarie - mutați, ulterior, împreună, la Agapia.

Familia, numeroasa, a dus o existenta patriarhala, nu lipsita însă de griji si de necazuri multiple, intre care moartea la varste fragede a catorva copii.

Primii ani, la țara, într-un „cătun sărac", lasă scriitorului amintiri dureroase: ”Copilăria mea a fost trista, asa de trista ca n-as vrea s-o mai trăiesc aievea."

In 1867, e inscris la școala primara, după care face liceul la Barlad (1871-1878), luându-si bacalaureatul la București (1879), unde se înscrie la Facultatea de Drept (neterminată).

Stabilit la Târgoviște (1879), e rând pe rând prof. de latina și romana la gimnaziul local, apoi la Școala divizionara de la Mănăstirea Dealu (1881), destituit de Consiliul Permanent al judetului Dambovita (1882) pentru atitudinea de irespect fata de notabilitățile urbei.

Debut in Convorbiri literare (1880); redactor la rev. Armonia din Targoviste si, tot acolo, colaborator la Unirea, apoi la Romania libera din Bucuresti

Crochiurile sale satirice, vizând situații si personaje locale, provoaca îndepărtarea sa din învățământ. Practica ilegal avocatura, pledand la Galati (1883), unde cumnatul sau e directorul arestului orășenesc.

In 1884 se stabilește la București, intrând în ziaristică si cunoscându-l pe Mihai Eminescu, fapt decisiv pentru evoluția scriitorului.

Colaborarea la ”România Liberă” (unde e și redactor, alături de Delavrancea si Duiliu Zamfirescu; atmosfera gazetareasca va fi evocata apoi in romanul Dan, 1893).

Profesează timp de cateva luni la Scoala Normala a „Societatii pentru invatatura poporului roman"; obtine o Catedra la azilul „Elena Doamna" (1885), apoii la Liceul „Sf. Gheorghe" (1887-1893). Scurt timp, revizor scolar (1888), apoi „referendar" la Casa Scoalelor (din 1901 pana la sfarsitul vietii).

Debutează editorial cu voi. Nuvele (1886) si Poezii (1887), alternând activitatea poetica si cea de prozator cu ziaristica si conferințele (răsunătoare) de la Ateneul Roman: Mișcarea literara (1886), Curentul Eminescu (1892), Onestitatea in arta (1893) s. a.

Popularitatea scriitorului creste vertiginos o data cu romanul Dan (1893), cel mai mare succes de public din epocă. Alte volume: Din goana vieții (1892). in valtoare (1896), Clipe de liniste (1899), Din durerile lumii (1908), File rupte (1909), Romania pitoreasca (1901) s. a.

Culegerile de poezii: Poezii vechi si noua (1894), Iubire (1895), Poezii (1909), mereu reeditate, ii creeaza si ele o imensa notorietate. In pofida ei, volumele sale sunt respinse de la premiile Academiei Române, ceea ce determina refuzul lui Vlahuță (in 1896) de a accepta calitatea de membru corespondent al inaltului for. Explica gestul intr-o scrisoare publicata in Constitutionalul.

Editeaza revistele ”Vieata” (1893-1896), apoi, în colaborare cu Coșbuc, Sămănatorul (1901), de la conducerea căreia se retrage însă in 1902.

Întinsa activitate publicistica si de animator literar se concretizeaza in sute de foiletoane si articole publicate in presa; colaboreaza la Convorbiri literare, Romania literara, Revista literara, Revista noua, Epoca, Galatii, Nationalul, Gazeta sateanului, Lupta, Lupta literara, Vointa nationala, Romanul, Universul, Luceafarul, Viata Romaneasca s. a.

Academia ii premiază voi. Clipe de liniste, in 1900, apoi Romania pitoreasca, in 1902.

In 1907 reintra în centrul atenției unanime cu poemul antidinastic 1907 (publicat in Viața Românească).

Face o calatorie la Paris, unde va reveni in 1910. 

Volumele ”Din durerile lumii” si ”Din trecutul nostru”, urmate de Pictorul N. I. Grigorescu (1910) si Dreptate (1913) incheie cariera prozatorului.

Poetul sfarseste in apoteoza: Poezii 1880-1915 primeste Marele Premiu al Acad. in 1919.

O calatorie in Norvegia (1913) prefateaza suferintele anilor razboiului prim mondial, cand VLAHUTA e silit sa pribegeasca la Iasi, Barlad (1916-1917). in 1918 e pe front; in 1919 conduce cotidianul Dacia si rev. Lamura, asistat de Bratescu-Voinesti. In ambele, e salutata aparitia in literatura a lui Lucian Blaga, pe care VLAHUTA bolnav, il primeste in vara lui 1919 cu aprecieri semnificative (Hronicul)

Figura luminoasa a unei epoci de tranziție, VLAHUȚĂ lasă o opera inegala, atinsa în buna parte de desuetudine; reprezentativa totuși, „ea va fi însumată și în viitorime, ca una care poarta mărturie pentru sufletul intelectualilor de la sfârșitul veacului al XIX-lea" (G. Ibraileanu).

Mulți scriitori romani de la 1900 au avut revelația literaturii citindu-l pe Vlahuță, a cărui operă trădează un amestec de sentimentalism, criticism, poza meditativa, asumare a „durerilor lumii". Retorica milei, generozității, dar și a sarcasmului, decepției, avanturilor retezate, ratarii etc, corespunde unei stari de spirit tipice valului posteminescian si epigonic, contaminat si de ideologia socializanta de la finele veacului. Textele lui VLAHUTA concureaza o vreme viziunea majora a lui Caragiale si reliefurile greu accesibile ale mostenirii eminesciene.

„Adoram pe Eminescu - scrie in aceasta privinta G. Ibraileanu - dar ne induiosam cu VLAHUTA Unul devenise idolul generatiei de intelectuali proletari, celalalt era insa tribunul care induiosa" 
Reasezat intr-un context istoric, VLAHUTA isi redobandeste locul firesc in galeria creatorilor de la rascrucea secolelor XIX si XX, ca un secondant (cu rol de „confident asemenea lui Horatio fata de Hamlet) al figurilor de prim-plan. E ceea ce il defineste in raportarea la Eminescu, Caragiale sau Slavici, dar si ceea ce-l individualizeaza intr-o vocatie de interpret si animator al vietii literare, sau de moralist (in acceptiunea clasica) in propria creatie.

Astfel, VLAHUTA recunoaste covarsitoarea presiune pe care geniul eminescian o exercita asupra posteritatii sale imediate. Elogiul fara rezerva (oda La Eminescu, foiletoanele Amintiri despre Eminescu, Casa artistilor. Dupa Eminescu s. a.) e patruns de „fiorul unei explozii de lumina surprinzatoare"; dar e succedat si de spaima vidului; „O, Eminescu, Eminescu, ce trist desert ai lasat in urma ta!" (File rupte). Alternanta de descurajare si de asumare a redresarii acorda un accent febril actiunilor lui VLAHUTA in cautarea de noi talente, dar si foile-tonisticii sale critice, plina de indemnuri pedagogice. Idealul era de a vedea aparand in haina clasica a versului eminescian „o poezie noua, sanatoasa, robusta, a carei suflare, ca un vant racoros, sa treaca peste fruntile noastre si sa ne invioreze" (Sfaturi).

VLAHUTA trece prin literatura cu o modestie si o discretie a propriei conditii, rar intalnite.

OPERA

Nuvele, Bucuresti, 1886 (aite ed.: 1908; 1921; Iasi);
Poezii, Bucuresti, 1887 (ed. II, 1892; alte ed.: 1894; 1896; 1899);
Curentul Eminescu. Conferinta tinuta la Ateneu, Bucuresti, 1892);
Dan, Bucuresti, 1893 (ed. II, 1896, alte ed. : 1920; 1921; 1960);
Poezii vechi si noua, Bucuresti, 1894;
Icoane sterse, Bucuresti, 1895;
Un an de lupta, Bucuresti, 1895;
in valtoare, nuvele, Tg. Jiu, 1896 (ed. II, Bucuresti, 1896; alte ed.: 1901; 1925; 1938; 1943; 1960);
Din goana vietii, Bucuresti, 1892 (alte ed.: 1896; 1908; 1924; 1926; 1927; 1936; 1942; 1943);
Iubire - poezii 1880-1895, Bucuresti, 1896 (ed. II, 1916);
Clipe de liniste, nuvele, Bucuresti, 1899 (alte ed.: 1907; 1922; 1929);
Romania pitoreasca, Bucuresti, 1901 (ed. II 1902), alte ed. : 1908; 1929; 1936; 1939; 1943; 1953; 1956; 1958; 1959; 1961; 1963; 1965; 1967; 1972);
Din durerile lumii, nuvele, Bucuresti, 1908 (alte ed, ; 1922;
Dreptate, Bucuresti, 1914 (alte ed.: 1922; 1928);
Poezii 1880-1915, Bucuresti, 1916;
Iubire, poezii 1880-1915, Bucuresti, 1919 (alta ed.: 1927)
Poezii 1880-1917, Bucuresti! 1922 (alteed. 1926; 1936);
Amurg si zori, Bucuresti 1924, (alte ed.: 1925; 1930);
Scrisori catre D. G. Kiriac, publicate de Const. Brailoiu, Bucuresti, 1935;
Opere alese, ed. ingrijita de M. Sora si S. losifescu, Bucuresti, 1949;
Opere alese, I-III cu o pref. de M. Sora, Bucuresti, 1952;
Schite si nuvele, Bucuresti, 1953; Scrieri alese, Bucuresti, 1954;
Poezii, pref de I. Manole, Bucuresti, 1954;
Poezii, ed. ingrijita si nota bibliografica de T. Vargolici, Bucuresti, 1956 (ed. II, cu o pref. de I. Rotam, 1959);
Opere alese, cu o pref. de VLAHUTA Ene, Bucuresti, 1957;
Nuvele, schite, articole, cu o pref. de P. Mareea, Bucuresti, 1959;
Scrieri alese, I-III, ed. ingrijita, studiu introductiv, note, comentarii si bibliografie de VLAHUTA Rapeanu, Bucuresti, 1963-1964;
Poezii, antologie, postfata si bibliografie de I. Roman, Bucuresti, 1974;
Versuri si proza, antologie, studiu introductiv si note de VLAHUTA Ene, Bucuresti, 1981 (alta ed., 1987)
Versuri si proza, antologie, pref., tabel cronologic si bibliografie de VLAHUTA Ene, Bucuresti, 1981;
Romania pitoreasca, Bucuresti, 1982;
Versuri si proza, pref. de T. Vianu, Bucuresti, 1986;
Romania pitoreasca, ed. de VLAHUTA Rapeanu, Bucuresti, 1989;
Romania pitoreasca, ed. de Mihaela Necula, Bucuresti, 1993.