Alexandru Hâjdău, savant-enciclopedist, bibliograf şi scriitor, membru de onoare al Academiei Române (1835).
Alexandru Hâjdău (30.11.1811, Misiurinetz, azi regiunea Ternopol, Ucraina − 09.11.1872, Hotin). Este unul dintre cei trei copii ai lui Tadeu Hâjdău (1769-1835) și tatăl scriitorului enciclopedist Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907).
După revenirea familiei la locurile strămoșești (Cristinești, Hotin), Alexandru Hâjdău, împreună cu fratele său Boleslav, începe să învețe la pensionul pentru copiii de nobili de pe lângă Seminarul Teologic de la Chișinău (1822-1828).
Își continuă studiile la Universitatea din Harikov, secția etico-politică (ulterior Facultatea de Drept), paralel a făcut studii de științe ale naturii și de litere (1829-1932). A făcut cursuri la universitățile din Munchen şi Heldelberg. Din cauza unui conflict cu guvernatorul P. I. Averin, se retrage la Cristinești. Este efor al școlii ținutale și al celei lancasteriene de la Hotin (1836-1840), profesor de limba și literatura rusă, de logică, statistică și alte discipline la gimnaziile din Viniţa (1840-1842) și Kameneţ-Podolisk (1842-1843). Abandonând învățământul, profesează avocatura până la sfârșitul vieții.
Încă în anii studenției Alexandru Hâjdău manifestă aptitudini deosebite pentru jurisprudență, filozofie, biologie, folcloristică, istorie, literatură, fiind apreciat înalt de conducerea universității, care îi acordă mai multe distincții.
Este primul popularizator al folclorului moldovenesc în mediul de limbă rusă. Traduce şi tipărește în revistele rusești ”Telescop", ”Vestnik Evropî". Tot în aceste periodice publică şi articole de filozofie: „Despre calitatea poeziei divine” și „Despre scopul filozofiei” în 1830 debutează în „Vestnik Evropî" cu proza „Duca. Legendă moldovenească”. Mai târziu B. P. Hasdeu adaugă la această proză nuvelele „Dabija şi Hîncul”, semnate de Boleslav, fratele lui Hâjdău, traducându-le și publicându-le în revista „Columna lui Traian" (1871), sub titlul „Domnia Arnăutului”.
Într-un articol, intitulat „Literații basarabeni” (”Teleskop", 1835, nr. 4), vorbește despre viața spirituală a Moldovei din prima jumătate a secolului al XlX-lea, amintind de activitatea lui C. Stamati, Al. Donici, T. Hâjdău ş.a.
O largă rezonanță în epocă au avut cunoscutele sale discursuri rostite în fața absolvenților Școlii ținutale din Hotin: ”Amintiri despre vechea glorie a Moldovei”(1837) și ”Suvenire de cele trecute, idee de cele de față și arătare de cele viitoare” (1840), în care opta pentru instruirea tinerilor într-un spirit patriotic. Ambele discursuri au fost traduse în română de Constantin Stamati. Un fragment din cel de al doilea a fost publicat de M. Kogălniceanu în „Dacia literară” în 1840.
Alexandru Hâjdău menționa:
„Fără istorie nu există patrie”,”iar fără dragoste de istorie nu poate să fie dragoste de patrie”.
Hâjdău a fost unul dintre primii cercetători și popularizatori ai operei filozofului și poetului iluminist ucrainean Gr. Skovoroda. Publică mai multe articole despre acesta („Trei cântece ale lui Skovoroda”, 1831; „Socrate și Skovoroda”, 1833; „Grigori Varsava Skovoroda”, 1835), cu intenția să-i editeze scrierile în 7 volume. Este autorul studiului filozofic „Problema timpului nostru” (1842), tradus și tipărit abia în 1938.
Opera literară a lui Alexandru Hâjdău mai cuprinde peste 80 de poezii în limba rusă (sonete, fabule, poezii populare prelucrate), inspirate din trecutul glorios al neamului și din natura plaiului natal. Traduce în rusă din alte limbi scrieri de istorie, jurisprudență, lingvistică. În 1835 devine membru corespondent al Societății de Agricultură din Odesa. În 1866 este ales membru fondator, iar în 1869 membru de onoare al Societăţii Filologice Române, viitoarea Academie Română.
Alexandru Hâjdău a adus o contribuție importantă la unificarea principatelor române, în special prin discursurile din 1837 și 1840. Discursul din 1837, publicat în 1838 la Brașov și în 1839 la București, a fost piatră de temelie a unificării principatelor la 24 ianuarie 1859. Prin scrisoarea Epistolă către români (publicată la 2 ianuarie 1859), Hâjdău definește elementul cheie al "mesianismului românesc", denumit și "școala basarabeană", prin care dovedește participarea inteligentă (și de multe ori hotărâtoare, ca în 1918) a basarabenilor la actul de întregire a neamului românesc.