Alecu Russo

Alecu Russo - poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român, ideolog al generației de la 1848.

Alecu Russo s-a născut la 17 martie 1819 la Chișinău, în familia lui Iancu Rusul, proprietar și arendaș de moșii în Basarabia. Mama lui Alecu Russo provenea din familia boierilor Donici. A.Russo își petrece copilăria într-un „sat frumos, rășchirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bâcului”, după cum scria mai târziu însuși scriitorul.

În 1829 - Este trimis de către tatăl său (mama îi murise în acest an în urma epidemiei de holeră) în Elveția, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde învață limbile franceză și germană.
În 1835 studiază un an la Viena.

Alecu Russo revine în Moldova în 1837, alăturându-se lui Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi contribuind la afirmarea literaturii și teatrului național. La Mânjina, moșia lui C. Negri, face cunoștință cu mai mulți intelectuali progresiști munteni, printre care și Nicolae Bălcescu.

În 1846 sunt puse în scenă comediile „Băcălia ambițioasă” și ”Jignicerul Vadră” semnate de Alecu Russo care conțineau atacuri satirice la adresa moravurilor boierimii, a parvenitismului burgheziei, parodiau dulcegăria și idilismul dramelor ”ce au copleșit scena”. Piesele au fost calificate de autorități ca un atac la regimul existent, iar autorul a fost surghiunit la mănăstirea Soveja.

În timpul aflării la Soveja, Alecu Russo descoperă balada ”Miorița”, culege cântece epice, pe care le transmite lui Vasile Alecsandri ajutându-l la alcătuirea culegerii lui de poezii populare. După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o operă fundamentală de cercetare a folclorului. În creațiile sale dramatice A.Russo folosește pe larg tezaurul limbii populare, a surselor poetice folclorice și a tradițiilor scrisului din trecut, considerând că „datinile, poveștile, muzica și poezia sunt arhivele popoarelor”, iar „Moldova are și ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor, și ea are eroii săi de drumul mare, ale căror balade sunt cu drag cântate de popor”.

Este un “ostaș al propășirii”, un animator al Revoluției de la 1848 la Iași, și Blaj, după care ia drumul pribegiei, în Bucovina şi în Transilvania. Este arestat la Dej și trimis în prevențiune la Cluj, de unde, eliberat, călătorește la Viena și Paris. Iertat de domnitorul Grigore Al. Ghica, devine director în departamentul Lucrărilor Publice și membru al Sfatului administrativ (1846), procurist al Băncii naționale.

În 1850 apare în ”România Viitoare”, revistă politică a românilor exilați la Paris - ”Cântarea României” (versiune franceză).

Nicolae Iorga despre Alecu Russo

”Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea României» ... E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea evenimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“

În 1851 - revine în țară.

După o absență mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în ”România literară” a lui Vasile Alecsandri - ”Cugetări” (1855).
Adept al unui conservatorism literar și lingvistic, fără a fi potrivnic influențelor apusene, înverșunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniștilor și al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluția limbii și a literaturii române cu o cumpănită gândire, ținând seama de tradiție:
„Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba“.

Alecu Russo, sărac, bolnav incurabil, obosit de exil şi pribegii, moare la 5 februarie 1859 la Iași, lăsând o urmă adânca în literatura și dramaturgia națională.