Ion Pillat este unul dintre poeții români de primă mărime în epoca dintre cele două războaie mondiale.
Având, pe lângă marele-i talent, studii temeinice în domeniul umanioarelor, însușite la Paris, îndeosebi, ca fiu de mari boieri moldoveni,
după tată, ca nepot și strănepot al Brătienilor, după mamă, el a fost ceea ce am putea numi „un savant“ într-ale poeziei.
Nimeni dintre contemporanii săi nu cunoaștea atâta poezie, românească și universală, ca Ion Pillat, prietenul lui Rainer Maria Rilke și al altor literați de marcă ai timpului. Prin temperament și formație intelectuală el nu putea fi decât un eclectic superior și, necesarmente, un neoclasic. Asemeni lui Alecsandri — pe care și-l ia ca model —, asemeni lui Horațiu și Virgiliu, contemporanului său francez Francis Jammes ori ceva mai vechiului Albert Samain, el cântă cu predilecție plăcerile rustice, frumusețile peisagistice din preajma Miorcanilor de pe malul Prutului și mai cu seamă ale moșiei de la Florica, în coasta Piteștiului, „pe Argeș în sus“. El este însă, ca descendent de boieri și rafinat cărturar, un poet frumos „livresc“, „fin“ și „sensibil“, „senin“ și „cuminte“, iubind ceea ce latinii numeau „oțiul“, quietudinea domestică, altfel
spus lenevirea superior-contemplativă. Ca și Virgiliu, autorul Georgiconului — tratatul poetic despre muncile câmpului —, Pillat compune un Calendar al viei, ordonat după cel antic roman, cu denumirea celor 12 luni în tradiție autohtonă însă (Mărțișor, Prier, Florar, Cireșar, Cuptor, Gustar, Vinicer, Brumărel, Brumar, Undrea, Ghenar și Făurar), 12 mici poeme, în care, chipurile, suntem învățați ce munci avem de îndeplinit
ca... podgoreni. Iată un fragment din Undrea (numele popular, vechi, al lunii decembrie, cuvânt derivat din numele Sfântului apostol Andrei, serbat în ultima zi a lunii noiembrie). Zăpada abundentă acoperă livezile și podul de gheață al Argeșului, cumpăna fântânii abia se mai zărește.
În înserarea care se lasă foarte devreme, se aud clopoțeii unei sănii și poetul găsește acum prilejul cel mai bun ca să-și invite amicii în jurul căminului din odaia cramei, pentru gustarea vinului:
Dar în odaia cramei cu focul în cămin,
Aduci pentru prieteni urciorul cel mai plin.
Te-așezi cu ei la masă, citești și procitești
+i vinul vechi și vinul mai nou ce-l pritocești.
Butucii ard în sobă, cu trosnet și scântei.
Din rodul viei tale ești bucuros să bei.
Cucernic pentru oaspeți ridici câte-o bărdacă,
Pe frații-n poezie nu-i uiți cu cana seacă.
Și ca poet al viei serbându-i sfântul hram,
Închini pentru Horațiu, Virgil și Francis Jammes.
Spre a înțelege mai bine „starea poetică“ ce se degajă din fragmentul de mai sus, putem cita începutul poemului următor (Ghenar), pus direct sub semnul Serilor de la Mircești de Vasile Alecsandri:
„Perdelele-s lăsate și lampele aprinse“
— Frumosul vers anume îl chemi acum în minte,
Vreun critic să te-nvețe, discipol să te facă —
Estetului, din milă, închină-i o bărdacă.
Gândește-te la omul acela din Mircești,
Senin, la gura sobei, ca tine — îl iubești.
Am mai putea cita din Oda a IX-a (Cartea I), horațiană, unde poetul antic se adresează prietenului Thaliarhos,chemându-l să guste o cupă din vinul sabin, în timp ce afară e ninsoare și frig, spre a cunoaște plăcerile domesticității, în jurul focului: „Deprome quadrimum Sabina, / O, Thaliarchae, merum diota“. Sau, pentru a explica pe deplin mesajul frumos epicureic-pillatian și horațian, îndemnul la bucuria clipei, dat
fiind că timpul fuge ireparabil, am mai putea aminti câteva versuri din Benjamin Fundoianu (1898—1944), emul ilustru (a devenit în cele din urmă un poet de limbă franceză dintre cei mai notorii) al cântărețului Floricăi:
Și-atuncea, la braț, umbre, nu vom mai ști de toate;
Poate-am să uit nevasta și vinul acru; poate...
Ei, poate la ospețe nu vei mai fi monarh —
E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.
Ocupându-ne, pe scurt, de „meșteșugul“ lui Ion Pillat, în primul fragment citat mai sus, vom observa mai întâi marea simplitate și eleganță, discreția și decența în expresie. Urmând anticului Virgiliu, el ocolește deliberat ornamentația metaforică, având aerul de a scrie simplu, de vreme ce la mijloc este un... tratat de viticultură și oenologie. Poezia este de substanță, intrinsecă, deloc de suprafață, săritoare în ochi.
Ritmul iambic, domol, surdinizat în distihuri cantabile, sugerează calmul, „oțiul“-ul contemplativ, bucuria vieții rustice (nu țăranești-violente, adesea, ci neapărat boieresc-senină), așa cum o înțelege și o simte intelectualul rafinat. Verbelepredicate sunt toate la indicativul prezent și la persoana a doua, ca un fel de autoadresare, ori ca un sfat bonom și dezinteresat amical, filozofic în același timp. În consonanță
cu acestea sunt rimele, împerecheate, nepretențioase nici ele, cu excepția ultimei, unde foarte autohtonul „hram“ e pus să
consune cu numele propriu celebru „Jammes“. Mai „colorate“, în sens tradiționalist, sunt cuvintele (semn de rafinament și
acesta la poetul familiarizat cu poezia universală), pe care o citea de fiecare dată în limbile de origine): „procitești“, „pritocești“ (joc de cuvinte, pentru că primul vocabul este un arhaism pentru „citi“ și al doilea indică operațiunea necesară limpezirii vinului), „cucernic“ (cu sensul de „solemn“, „cu sfințenie“, căci vinul cel bun nu se bea ca o apă oarecare), „bărdacă“, „hram“ etc.
Urmaș al unor mari oameni politici și bărbați de stat, Ion Pillat este poetul și scriitorul român cel mai apolitic cu putință
din câți avem, nezdruncinat de absolut nici o problemă socială, iubitor statornic al poeziei pure și simple.