Poet modern, Ion Pillat este studiat în capitolul „tradiţionalism” interbelic, sau „clasicism rafinat”.

Tradiţionalist prin structură, poetul are, în literatura română, un statut paradoxal, din cauza culturii poetice vădit moderne. Eugen Lovinescu îi situa creaţia în prelungirea celei a lui Vasile Alecsandri, cel din Pasteluri, idee reluată de Mircea Scarlat în Istoria poeziei româneşti. Cert este că acest stil, aparent şi voit vetust, a ieşit, ca tot ce este modernist, din mantaua simbolismului (şi a romantismului), căruia i se opune în mod programatic.

Ion Pillat, un foarte bun cunoscător al mişcării literare occidentale din preajma primului război mondial şi de după, contemporan cu mişcările literare radicale, avangardiste, din perioada interbelică, urmează, ca poet, o direcţie care se manifesta şi în Franţa începutului de secol XX. Cultul Frumosului, practicat de simbolişti, ducea la estetism, la evitarea misterelor şi la inventarea altora, artificiale, „surogate de mister”, va spune Lucian Blaga. Căutând să exprime inefabilul şi enigmaticul, mimând sentimentul, poezia simbolistă se rătăcea în jocurile abil mascate ale inteligenţei mereu lucide. De cealaltă parte, cu direcţia care avea să culmineze în suprarealism, poezia avea să ducă la stranii asociaţii verbale ce dezvăluiau mai degrabă intense produse de laborator al inteligenţei.

Este semnificativă compararea lui, de către G. Călinescu, cu Jean Moréas, cel care semnase articolul ce consacra succesul simbolismului, sărbătorit în aprilie 1891, şi care publica, şase luni mai târziu, un articol ce consemna o schimbare radicală de atitudine, prin care revendica, pentru spiritul francez, moştenirea şi principiul greco-latin, acuzând romantismul şi, prin el, simbolismul de frustrarea muzelor franceze de moştenirea lor legitimă. Nu mult după aceea, Charles Maurras, aducea acuze severe celor din secolul al XIX-lea, printre care de a fi degradat stilul poetic, de a fi distrus versul tradiţional, a cărui rigoare este condiţia oricărei frumuseţi şi, mai ales, şansă a purificării atributelor carnale ale eului în focul rigorii unor ritmuri şi raporturi al căror scop este de a seduce sensibilitatea intelectuală. Căci frumuseţea nu putea fi decât armonie, formă, stil. Romanticilor şi simboliştilor, spunea Maurras, le plăcea să se exteriorizeze, nu ştiau să compună opere, ignorau cu desăvârşire arta. Ori, poet adevărat e „cel care ştie să prelucreze ceea ce simte”. Rezultatul afirmaţiilor lui Maurras a fost acela că, în câţiva ani, începând de prin 1895, „impunerea energică, împotriva romantismului şi a descendenţei lui, a ideii de perfecţiune şi a dogmei clasice”, cu rezultate vizibile în opera de tinereţe a lui Paul Valery, de exemplu. În literatura română un exemplu îl constituie opera lui Ion Barbu chiar, poetul considerat etalonul modernismului interbelic în poezia română.
Ion Pillat, format ca liceean şi student la Paris, va fi cunoscut ecourile acestei resurecţii a clasicismului. Aşa încât, a vorbi despre opera sa ca produs al unui tradiţionalism cu rădăcini autohtone, sămănătoriste, sau, mai târziu, gândiriste, este un nonsens. Clasicismul pillatian are cu totul alte resorturi estetice decât cele sentimental-romantice şi naţionaliste. El derivă dintr-o estetică declarat clasicistă, o reîntoarcere la cultul vechii Elade care este cultul formei, al emoţiei bine temperate de raţiune. De altfel, în însemnările sale din 1941 poetul mărturisea acest program, precizând, cu referire la propriile versuri, „strădania de a da un stil clasic sau neoclasic valabil pentru poezia română”, înscriindu-se astfel în aceeaşi direcţie pe care o ilustra T. Arghezi, Ion Barbu sau, în proză, G. Călinescu.
Evident că şi pentru Ion Pillat, clasicismul a însemnat „un anumit mod de a fi fost clasic”, cuceritor prin eleganţa şi rafinamentul subtil la care se poate ajunge. Asemenea virtuţi nu au fost, însă, niciodată străine de marii creatori, fie ei chiar simbolişti.
*
Considerată capodopera creaţiei lui Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri, datată Miorcani, 28 iulie 1918, a fost publicată în revista Letopiseţii, martie 1919, şi în volumul Grădina între ziduri (1920), după care a fost inclusă în volumul Pe Argeş în sus (1923), unde se încadra în mod firesc în universul liric evocat: moşia de la Florica.

Discursul liric este organizat ca o povestire, evocând continuitatea generaţiilor, cu un incipit, povestea de demult a bunicii şi povestea de mai ieri a nepotului, legate între ele printr-o scurtă meditaţie pe tema trecerii timpului (de două strofe) şi un
epilog.

Imaginea, metaforică şi simbolică, a casei amintirii, cu care se deschide poemul, sugerează deopotrivă un loc al trecutului, un spaţiu mitic, în afara timpului profan, inaccesibil celor neiniţiaţi, pentru că este pecetluit de poartă, obloane şi zăvor, dar şi un loc al unui prezent inert, căci „hornul nu mai trage alene din ciubuc”, simbol elegiac al unei rupturi cu un mod de a fi, patriarhal.

G. Călinescu vorbea despre Aci sosi pe vremuri ca despre o „graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi în acelaşi timp simbolizare a uniformităţii în devenire”. Cele două poveşti din veacuri diferite par a se desfăşura după un scenariu identic, chiar dacă personajele care le însufleţesc sunt diferite. Povestea, în paralel, a celor două iubiri cuprinde, în mod semnificativ, schiţe de portret cu elemente de continuitate: bunicul nerăbdător „pândise de la scară”; bunica era „subţire” şi-l asculta cu „ochi de peruzea”, vrăjită de atmosfera romantică; subţire, ca şi bunica, iubita nepotului apare „pe urmele berlinei”, în dreptul aceluiaşi pridvor, găsindu-şi iubitul zâmbind, precum bunicul odinioară. Singurele elemente care diferenţiază cele două timpuri, la suprafaţă doar, în esenţă rămânând identice, sunt cele de civilizaţie: berlina şi larga crinolină, sau trăsura, în opoziţie cu trenul, simbol al unei noi civilizaţii, sau de cultură: romantismul, evocat prin referire la Le lac, de Lamartinne, sau la „Sburătorul” lui I. Heliade Rădulescu, pentru vremea bunicilor, şi la simbolism, evocat la modul livresc prin citarea lui Francis Jammes sau a lui Horia Furtună. Ceea ce dă unitate poeziei sunt experienţele comune trăite succesiv de bunic şi de nepot, îndreptăţind afirmaţia lui Nicolae Manolescu: „Aci sosi pe vremuri, plină de subtilitate muzicală, are mişcarea unei clepsidre: timpul bunicilor s-a scurs în timpul nepoţilor care iau totul de la început în forme imperceptibil modificate”. Cele două poveşti din veacuri diferite se desfăşoară după un scenariu identic, chiar dacă personajele care le însufleţesc sunt diferite.

Sugestiei trecerii timpului îi este opusă cea a încremenirii lui, a unui element de stabilitate în neîncetata curgere. Mai întâi avem imaginea casei amintirii cu poarta şi pridvorul zăbrelite de păianjeni, cu care se deschide poezia. Urzeala păienjenişului este o metaforă topică, familiară, pentru amprenta vremii. Ei i se adaugă simbolismul hornului ce încetează să-şi mai trimită spre ceruri fumul jertfei, al flăcării din vatră, ca şi cel al plopilor îmbătrâniţi, încremeniţi în drumul lor spre zare, spre înălţime. Imagini statice, asemenea şterselor portrete atârnate de pereţi, singurele în care omul mai poate recunoaşte pe cel de altădată. Căci, spune poetul în mod memorabil, „trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita”. Această scurtă meditaţie pe tema trecerii vremii, plasată la jumătatea poemului, este anticipată de imaginea simbolică, elegiacă şi muzicală a clopotului, cântând tainic, „de nuntă sau de moarte”, în turnul vechi. Imaginea aceasta, reluată în versuri puţin modificate în final, devine leitmotivul poeziei: „un clopot a sunat, / De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. Sugestia, muzicală, adică iraţională, este că viaţa, dragostea şi moartea constituie un tot inseparabil, o taină ce se repetă în tipare eterne. Versurile referitoare la clopotul „de nuntă sau de moarte...” sunt cele care introduc o notă gravă în tabloul senin al eternei idile. Accentul este pus diferit pentru fiecare poveste în parte: în vreme ce, în povestea bunicii, sunetul clopotului apare ca un detaliu, în finalul poemului, prin ruperea simetriei strofice de către monovers. „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”, capătă valoarea unui epilog al ambelor poveşti, ceea ce subliniază fragilitatea a tot ce este omenesc, făcând din contemplarea trecerii timpului tema principală a poemului.

Încet, încet, idila s-a transformat într-o senină elegie. În ciuda conştiinţei contemplative şi îndurerate, momentul de iubire constituie el însuşi o certitudine a unei necesare iluzii a eternităţii, care face ca viaţa însăşi să fie trăită ca un poem. Tot ce rezistă timpului şi morţii este iluzia eternităţii, înveşnicirea oferită de clipa unică a iubirii, care transformă viaţa în basm şi pe oameni în călători spre alte zări, ca plopii îmbătrâniţi în drumul către cer. Clipa aceasta unică este evocată ca un moment extatic, „ca-n basne”, de dureroasă, eminesciană pierdere de sine, ca un triumf al dragostei asupra morţii. De aceea dragostea este însoţită de simbolismul argintului lunar, care face din câmpie un lac, cu berze – cocorii sunt simbol al divinului, al transcendentului – ce cad peste casă, ca-n misterul dragostei, evocat de balada lui Heliade, sau, în povestea nepotului, câmpia devenită lan de aur (de secară), cu aceeaşi casă, proiectată în amurgul împodobit de zborul încremenit al aceloraşi cocori.
Casa amintirii, păianjeni, zăvorul, hornul stins, drumul către zare al plopilor, cocorii, noaptea şi apele, clopotul vechi, aurul solar al câmpului cu secară, amurgul, romantism şi simbolism – aceştia sun termenii cheie ai poemului. Un rafinat şi seducător amestec de trăire directă şi livrescă reconstituire, care, deşi porneşte de la evocarea unor experienţe personale, ridică totul la gradul de valabilitate etern umană, astfel încât cele două cupluri evocate îşi pierd individualitatea. Motivele livreşti, subsumate motivului „bibliotecii”, frecvent în opera poetului, indică tendinţa autorului de a asocia viaţa cu literatura, realitatea cu povestea (basmul, mitul) acesteia. Referinţele culturale, livreşti au, totodată, rolul de a indica epoca întâmplărilor narate. Acest amestec de realitate trăită şi de clişeu literar este demascat, în subtextul poeziei, de ironia la adresa „pozei” romantice şi de autoironia la adresa „pozei” simboliste a îndrăgostitului. Ceea ce, de fapt, constituie factorul de seducţie al poeziei.
Poemul are o savantă orchestrare, structurat fiind în două părţi relativ simetrice, în distihuri preponderent iambice. Repetării simetrice a existenţelor-pereche în veşnice tipare, în acelaşi cadru natural, ritmat de succesiunea zilelor şi a nopţilor, de bucuria zorilor şi melancolia apusurilor, evocând o realitate transfigurată de noapte, iubire şi poezie, în ciuda aparentelor schimbări aduse de cultură şi civilizaţie, îi corespunde, în plan formal, strofa de două versuri, cu rime pereche, feminine şi diferite, aşa cum diferiţi sunt, totuşi, anii vieţii. De două ori apare o identitate. Prima, în strofele care evocă sosirea iubitelor: „la scară”/ „de secară” – „de secară”/ „la scară”, cu inversarea lor, marcă a unei schimbări aparent insesizabile. A doua este rima din strofa-refren, strofă care marchează nişte „praguri”, nişte treceri vestite prin bătaia clopotului, ultima sugerând o posibilă continuare cu evocarea unei alte generaţii. Versurile ample (cu o cezură după a şaptea silabă), bătând în ritm solemn-iambic, au o lungime fatal-simbolică, de 13 silabe, după cum fatală este trecerea timpului.

Atâta complicat meşteşug şi atâtea sugestii nu pot fi decât opera unui poet trecut prin şcoala rafinată a modernismului simbolist. Pe scurt, tradiţionalismul liricii lui Ion Pillat apare în mai multe planuri: preferinţa pentru specia pastelului şi pentru universul rural ca topos (emblemă) a imaginarului, cultivarea formelor prozodice tradiţionale, seninătatea viziunii, tonul elegiac al discursului liric – care trădează o anumită nostalgie pentru trecut, tipic romantică. Prin toate acestea, creaţia lui Ion Pillat se înscrie în direcţia revalidării tradiţiei literare, ca o modalitate de rezistenţă la schimbările prea brutale. Tradiţionalismul lui e mai degrabă un stil, modernist ca atitudine, care înglobează felul modern de a simţi, din care face parte integrantă cultura, livrescul.


Eseu - altă variantă


Tradiționalismul reprezintă o direcție literară interbelică, manifestată concomitent cu direcția modernistă, ce urmărește temperarea ideologiei acesteia prin promovarea tradiției și a specificului național.

Tradiționalismul orientează literatura spre universul existențial rustic, precum și spre valorile tradiției (istoria, folclorul), la care se adaugă ortodoxismul ca și element definitoriu al sufletului românesc.

Tradiționalismul interbelic trăiește în prezent însă, privește spre trecut, conștient, dezvoltând o poetică a melancoliei, a nostalgiei, fără idilizarea și idealizarea excesivă a trecutului sau a universului rural.

Aci sosi pe vremuri este poemul care aparține volumului Pe Argeș în sus (1923) și este de factură tradiționalistă datoriă tematicii rurale, a construcției textului și a registrului stilistic utilizat.

Titlul poemului este unul inedit deoarece este alcătuit dintr-o propoziție prin care poetul comunică ideea centrală a întregului poem, și anume, apropierea până la identificare a trecutului cu prezentul, două valori ale existenței umane plasate într-un spațiu și timp neidentificate. Adverbul în formă populară „aci”, verbul „sosi” (la perfect simplu) și locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri”, sugerează ideea că existența umană se bazează pe experiențe repetabile, retrăite și reluate de fiecare generație în parte, generație care simte și trăiește viața asemenea predecesorilor.

Trecând la tematica rurală, putem afirma că încadrează tema iubirii și a timpului, teme care sunt surprinse într-o construcție simetrică, de factură clasică. Lumea minunată a satului se manifestă pe două planuri temporale: primul recuperat prin amintire și al doilea, cel al trăirii prezente ce repetă existența celui dintâi.

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie structurată în 19 distihuri și un monovers (în final) liber, cu rol de laitmotiv (construiește o concluzie).

Cele care conturează un spațiu încremenit în timp sunt primele patru versuri deoarece acolo găsim „casa amintirilor”. Obloanele trase și pânzele de paianjen sunt semne ale părăsirii și ale trecerii implacabile a timpului. Interiorul casei este lipsit de căldură, oameni nu mai sunt, iar motivul hornului amintește de vechime.

Ion Pillat imprimă locurilor natale o culoare arhaică care păstrează amintirile dragi neșterse. Următoarele distihuri compun o lume de mult apusă iar poetul își imaginează o poveste de dragoste sensibilă și emoționantă pe care o trăiseră bunicii săi. Întreaga idilă reflectă puritatea sentimentelor din vremuri străvechi, atunci când bunica lui, Calyopi, venise cu “berlina” pentru a se întâlni cu bunicul. Decorul este creat cu ajutorul epitetelor care descriu galbenul lanului de secară, argintiul lunii și câmpia verde.

Atmosfera romantică este creată de emoția bunicului, de tăcerea fetei îndrăgostite și de recitarea unor versuri în timpul plimbărilor. Toate acestea sunt completate de imaginiea bunicii, subțire, îmbrăcată într-o largă crinolină, cu ochi de peruzea. Aici amintim că culoarea albastră este îndrăgită de romantici deoarece simbolizează infinitul.

Povestea frumoasă continuă și prin ochii cititorului, pictând imaginea bunicului care îi recită bunicii poezia „Le lac” a lui Lamartine, precum și versuri din „Sburătorul” lui Heliade Rădulescu. Ambii trăiesc o emoție puternică „și totul, ce romantic, ca-n basme, se urzea”.

Cu subtilitate, poetul insinuează motivul grav al clipei care trece prin bătaia clopotului care anunță moartea dar și nunta: “un clopot a sunat,/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”

Aci sosi pe vremuri are note nostalige, al curgerii implacabile a timpului, fiind dublată de eternitatea sentimentului de iubire, idee evidențiată prin schimbarea timpurilor verbale, înlocuind imperfectul cu perfectul compus. Punctele de suspensie prezente și imaginea auditivă a clopotului, marchează paralelismul dintre timpul iubirii (veșnic un timp real), care-și urmează curgerea ireversibilă. Poetul continua să mediteze asupra propriei existențe, utilizând persoana a doua singular: “Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în ștersele portrete.

A doua secvență alcătuită din 7 distihuri și un vers independent, redă în oglindă un scenariu de iubire din prezent. Experiența înaintașilor se repetă, poetul întâmpinându-și iubita asemenea bunicului pe vremuri, recitându-i poeme din creația artistului francez Francis Jammes și din “Balada lunei” a poetului symbolist Horia Furtună. Iubita, ca și bunica, îl ascultă gânditoare “cu ochi de ametist”.

Trecerea vremii este marcată și de schimbarea numelor poeților deoarece fiecare generație are preferații ei.

Ultimul distih al poeziei Aci sosi pe vremuri constituie un refren ideatic, amplificarea tristeții poetului privind neputința umană în fața timpului și în fața morții. Atât viața cât și moartea sunt două valori esențiale ale existenței umane, simbolizate de imaginea auditivă a clopotului din vechiul turn, un simbol al timpului trecător, neiertător, pe care doar iubirea îl poate oarecum încremeni. Această idee este susținută de monoversul care încheie poezia “De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”

În încheiere, amintim și despre relațiile de simetrie care apar la nivelul motivelor și al imaginilor artistice. Casa este aceeași, drumul la fel, berlina este înlocuită de trăsură, iar lanul de secară a supraviețuit trecerii continue a anotimpurilor.

Opoziția viață-moarte este anulată pentru că sunetul clopotului este același, însoțind două momente esențiale (nunta și moartea).

În concluzie, valorificând mitul oglinzii și al dedublării, poezia Aci sosi pe vremuri împletește evocarea cu meditația, într-o tonalitate melancolică, nostalgică.


CARACTERISTICILE LIMBAJULUI POETIC- ROLUL EXPRESIV AL NIVELULUI LEXICO-SEMANTIC, MORFOSINTACTIC :


La nivel lexical, poezia se remarcă prin prezenţa elementelor populare (aci, pridvor, obloane, a zăbreli, zăvor, ciubuc), cu rolul refacerii atmosferei tipice trecutului. La nivel morfologic, alternarea verbelor la timpuri trecute (perfect simplu şi imperfect, folosite cu rolul de a spori aura ireală a scenariului erotic din trecut, sau perfect compus, cu rolul de exprima asumarea de către eul liric a experienţei afective) cu cele la prezent accentuează ideea ciclicităţii existenţei.
Nivelul stilistic evidenţiază preferinţa pentru tropi (figuri semantice), ce se regăsesc în pasajele cu valoare de pastel: personificarea apare în primele distihuri: ”Păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor/ Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc...”, accentuând în mod paradoxal imaginea spaţiului abandonat şi sentimentul de melancolie provocat de îndepărtarea de un spaţiu intim al trecutului afectiv. Versul cu rezonanţă metaforică „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii” transferă asupra elementelor naturii durerea trecerii ireversibile a timpului. Indicii temporali ai înserării sunt accentuaţi prin comparaţie: „Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,/Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad... ”. O apariţie singulară o constituie exclamaţia retorică din secvenţa mediană, ce accentuează starea generică de melancolie a eului liric, provocată de constatarea efenmerităţii fiinţei umane: „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”
Ambiguitatea ca trăsăstură modernistă a limbajului poetic se evidenţiază în repetiţia versurilor referitioare la bătaia clopotului, accentuând atmosfera textului. De asemenea, aluziile livreşti prin care se reconstituie prezentul şi trecutul reprezintă tot un procedeu revedicat de la estetica modernistă, vizând un cititor iniţiat.
Într-o epocă în care experienţele simboliste sau poezia blagiană ilustrau libertatea prozodică, „Aci sosi pe vremuri” respectă rigorile prozodice, fiind compusă din distihuri cu rimă împerecheată, ritm iambic şi mpăsură de 13 silabe.

Încheiere :
Având aluzii la timpul trecut, realizând tabloul unui cadru rural şi conservând o structură clasică, poezia “Aci sosi pe vremuri” reflectă estetică tradiţionalistă; totuşi, prin accentele grave ale crizei trecerii timpului, prin tonalitatea gravă şi prin senrimentele de melancolie declanşate de înstrăinarea eului liric de spaţiul intim şi secutizant al trecutului, ea se revendică de asemenea de la estetica modernistă.