Calitatea cea mai de seamă a acestei istorioare în care e denunțată venalitatea împărțitorilor dreptății pe vremea lui Nastratin Hogea este conciziunea.
Cerința clasică: Le plus dans le moins e îndeplinită cu prisosință. Pe un spațiu minim, în numai 14 versuri, se narează o întâmplare și se conturează două caractere: acela al judecătorului luător de mită și acela, nastratinesc, al lui Nastratin. După cum se vede din toate
întâmplările lui Nastratin relatate de Anton Pann, dar și din alte povestiri cu caracter popular, până la Moș Ion Roată a lui Creangă, nastratinismul constă în afișarea unei false naivități, a unei nerozii simulate, făcută cu scopul de a păcăli pe interlocutor. Această faceție populară nu este altceva decât o modalitate satirică la adresa celor mari, a prostiei și înfumurării.
Economia mijloacelor este totul în această mică snoavă, foarte asemănătoare prin comicul de situație cu o schiță caragialeană; dacă la mijloc n-ar fi aspectul ei cvasifolcloric și, implicit, o mai largă cuprindere caracterologică în timp și în spațiu. Textul este pură versificație, lipsită de cea mai mică intenție poetică, în înțelesul propriu al cuvântului, un text prin excelență prozaic, simplu vorbind, deși, dată fiind obișnuința noastră cu genul antonpannesc, de neconceput în proză. Ca în toate scrierile lui Anton Pann, versul are o anume mecanică spontană, constrângătoare la conciziune, de cele mai multe ori fără grijă prea mare pentru ritm și rimă. și, cu toate acestea, cel puțin în cazul de față, cursivitatea frazei
este în perfect acord cu ritmul versurilor, iar câteva rime — apărute spontan — sunt într-adevăr rare: înfățișa — așa; plin — Nastratin. Grija pentru relatarea cât mai exactă a situației tipice atrage după sine o mare proprietate a termenilor. De pildă, a celor juridici: ceartă, tras în judecată, a se înfățișa (la judecată), jeluitor, pâr`tor. Ritmarea narațiunii este dată de timpul și modul verbelor. Genericul se exprimă aici prin gerunziu, ca pentru a sugera continuitatea: având, dând, plecând, văzând; durata, prin imperfectele: spunea, plăcea, arăta, tăcea, bătea; epicul pur, prin perfectul simplu: fuse, băgă, dete, fu afară dat, zise, puse, se trase; dramaticul, prin prezentul indicativ: este.
Întorsătura dramatică din final produce o extraordinar de precisă notare a gestului nastratinesc:
El, scoțând îndată piatra, o puse cu cinste jos
Și se trase la o parte în chip prea politicos.
Mai ales locuțiunea verbală a pune cu cinste... este de o inimitabilă ironie și de un fin umor. Nastratin rămânând mai interesant — în cele din urmă — prin gesticulație decât prin vorbire, ca și moș Ion Roată, care se duce să ridice pietroiul cu ipocrită seriozitate.
Oralitatea povestitorului, ca și aceea a personajelor, este perfectă. Astfel popularul d-ací (fonetism muntean, versul 9), într-o construcție pasivă: fu d-ací afară dat, indică foarte precis gestul povestitorului, de expediere cu mâna. Mai mult încă, se poate vorbi — în cazul de față — de o adevărată punere în scenă, bazată pe un quiproquo și prevazută cu o poantă, rezolvată în cele două replici din final.
Faptul că apologul — adică povestirea moralizatoare — nu se sfârșește cu o lecție de morală, ca la scriitorii vechi, conferă modernitate — dacă putem s-o numim așa — compunerii antonpannești, în sensul că accentul cade pe ceea ce numim comportament. Cel mult titlul poate fi privit ca o
concluzie moralizatoare formulată în chip de proverb.
Povestirea, mica scenetă, este ilustrarea lui, plastică și concisă.
Tot în vederea acestui lucru, a discursivității oral-teatrale, de mare conciziune și sugestie pantomimică, mai observăm că versurile cuprind unități sintactice perfect constituite. Cezura însăși ajută exprimarea clară, netedă. Acuratețea relatării este apoi susținută de faptul că gerunziile (având, dând) și imperfectele (plăcea, tăcea) sunt puse — pentru relief — în rimă (uneori în rimă interioară) și sub accentul trohaic scurt, lăsat, în final, fără silabă neaccentuată:
Gerunziile și imperfectele notează continuul relatării și predomină în primele 7 versuri. În celelalte 7, din exact momentul pronunțării sentinței, predomină perfectul simplu (cu excepția replicilor în stil direct, care au predicatele din principală la prezent și cele din subordonate la perfectul compus): fu dat, zise, puse, se trase, răspunse, ca pentru a marca faptul consumat pe loc. Grija pentru precizie, cerută de natura temei
și a subiectului, exclude orice lirism, deși avem în fața noastră o poezie. Poezia însă rezultă din totala naturalețe și spontaneitate cu care sunt spuse lucrurile, parcă știute de toată lumea, dar configurate în chipul cel mai original sub pana finului Pepelei.