Tema este exaltarea trecutului glorios şi critica prezentului decăzut, adică o abordare în perspectivă romantică a temei istoriei.

Ideea este că adevăratul patriotism se exprimă prin lupta pentru apărarea fiinţei naţionale, prin afirmarea conştiinţei naţionale.

Compoziţia este romantică, fiindcă se bazează pe o antiteză, însă este alcătuită din patru tablouri, după un model clasicist.

Primul tablou este format din mai multe secvenţe.

Secvenţa întâi este visul unui sultan, care vede cum luna se coboară sub forma de fecioară şi-i propune o însoţire simbolică: — „Las’ să leg a mea viaţă de a ta ... În braţu-mi vino, Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o ...” Este o împlinire a unui destin prestabilit, care nu poate fi schimbat: 
„Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.“

Sensul acestei însoţiri este apariţia şi expansiunea islamismului, aşa cum este sugerat în cel de al doilea vis prin simbolul arborelui, aşa cum şi creştinismul este simbolizat prin arborele ieşit din Iesei, Mlădiţa cea Sfântă, Domnul Iisus Hristos: „Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte.“ Umbra arborelui se întinde peste Europa, Asia şi Africa. În frunzişul său se auzeau strigăte de bătălie, invocarea lui Allah şi frunzele se îndoaie deasupra „Romei nouă“, adică a Bizanţului. Trezit din somn, sultanul o vede pe frumoasa Malcatun, atribuie acest vis prorocului islamic Mahomet şi îl interpretează ca prevestind expansiunea Imperiului Otoman. Visul devine realitate şi armatele turceşti ajung la Dunăre.

Al doilea tablou este al bătăliei de la Rovine, dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid. Poetul imaginează un dialog între cei doi conducători militari. Baiazid este orgolios, violent, lăudăros şi evocă victoriile sale asupra armatelor Europei. Pentru a-şi satisface acest orgoliu, nu a pregetat să provoace moartea a sute de mii de oameni. Mircea reprezintă poporul român, este calm, curajos, respectă legea ospitalităţii, este demn, patriot: „N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!“. Mesajul concentrat în aceste versuri este patriotic, afectiv şi deci romantic. Momentul luptei este plin de mişcare şi ilustrează parcă ideile lui Titu Maiorescu din condiţia ideală a poeziei. Pentru a sugera mişcarea ideilor poetice, a violenţei luptei, el foloseşte multe verbe, metafore, simboluri, comparaţii, hiperbole, repetiţii, epitete, realizând un text dens, de o mare forţă expresivă, tocmai pentru a arăta forţa sentimentului de dragoste faţă de ţară a străbunilor.

Tabloul următor este al taberei române de după bătălie, unde unul din „fiii falnicului Domn“ scrie „o carte“, adică o scrisoare, în stil popular: „So trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe“. În partea a doua avem o satiră virulentă la adresa societăţii contemporane, în centrul căreia stă demagogul politic — liberalul — ca prototip al arivistului: „Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, Negru, cocoşat şi lacom, un isvor de şiretlicuri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri.“

Se poate face o paralelă la ariviştii lui I.L.Caragiale, din piesa O scrisoare pierdută, fie la Caţavencu, fie la Agamiţă Dandanache „grecotei cu nas subţire“, pocitura cu „bulbucaţii ochi de broască“. Demagogia patriotardă a parlamentarilor corupţi: „Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!“, ca să legifereze abuzul: „Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie,“ este de-o actualitate evidentă, fiindcă „...fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!“. Soluţia din final este romantică. Poetul îl cheamă pe Vlad Ţepeş să-i adune pe aceşti arivişti corupţi, venali, ipocriţi, mincinoşi, trădători „în două temniţi large“, ca să încapă toţi şi să le dea foc.


Scrisoarea III este o sinteză de romantism, realism şi clasicism. Caracterul romantic este exprimat prin temă, prin compoziţie, prin structura excepţională a eroilor Mircea şi Baiazid, prin împrejurarea excepţională a luptei de la Rovine, prin structura afectivă a eroilor (Mircea — patriotism, Baiazid — ură), prin versificaţia populară a scrisorii fiului de domn, prin folosirea antitezei, prin evaziunea în vis, prefigurând evoluţia islamismului, prin evaziunea poetului în trecutul istoric, când realitatea Războiului de Independenţă era tot atât de eroică. Caracterul realist constă în faptul că tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din realitatea social-istorică, în spiritul critic, ceea ce l-a determinat pe criticul Garabet Ibrăileanu să-l considere pe Mihail Eminescu o culme a spiritului critic în Moldova (Garabet Ibrăileanu Spiritul critic în cultura românească), comparându-l cu I.L.Caragiale.

Elementele clasiciste sunt reprezentate de valoarea general-umană a eroilor (Mircea este patriotul, Baiazid — cuceritorul, demagogul — arivistul), care au valoare de prototipuri. Satira este o specie clasicistă, ca şi scrisoarea. Apoi eroii sunt luaţi din viaţa claselor dominante, iar stilul folosit de Mihail Eminescu este înalt, aşa cum remarca Titu Maiorescu. Textul are un scop moralizator, deci clasicist.