Scrisoarea I este o sinteză a temelor universului eminescian: natura, iubirea, mitul, istoria, omul şi societatea, poetul şi poezia, conştiinţa şi materia.

Textul are o compoziţie modernă, secvenţială, în care temele şi motivele, ideile şi miturile se întrepătrund, ceea ce dă textului o structură complexă. Formal este o epistolă, prin conţinut este o meditaţie, prin spiritul critic — o satiră, în secvenţa a treia — un imn, prin problematică, fire narative şi prototipuri umane este un poem.

Prima secvenţă aduce un tablou romantic, nocturn, dominat de simbolul lunii, care sugerează conştiinţa universală, principiul feminin, şi are rolul de a transfigura realitatea: „Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!“. Temele se derulează interferându-se. Tema omul şi societatea este dezvoltată printr-o suită de litote: „microscopice popoare”, „muşti de-o zi”, „muşuroaie de furnici”, “lume mică ce se măsură cu cotul“, imagini care au drept numitor comun conceptul de fortuna labilis. De aici o interferenţă cu motivul viaţa şi moartea: „Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată.“ Conceptul de lume ca vis îl găsim sintetizat în versul: „Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric“.

Secvenţa a doua a textului dezvoltă tema omul şi societatea, prezentând câteva prototipuri umane: – parazitul („Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr“) – filosoful („Altul caută în lume şi în vreme adevăr“) – negustorul („Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii“) – regele („Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac“) – săracul („Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac“) – geniul („Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate“), care este centrul universului, fiindcă în el stă spiritul, care generează şi susţine lumea („Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr“). El devine atotputernic, fiindcă nu are nici un obstacol. Conştiinţa universală este penetrată de cel ce are Cunoaşterea, care-l integrează în Sinele suprem (vezi Bhagavad–Gita). De aceea „Universul fără margini e în degetul lui mic“.

Scrisoarea I este o meditaţie pe tema fortuna labilis, exprimată deplin prin versuri ca: „Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii“. Este tema care generează secvenţele de început şi de sfârşit, concentrate pe simbolul luna, sugerând mitul Sfânta Lună. Influenţat de gândirea indiană, Eminescu meditează asupra sensului vieţii. Concluziile acestei dezbateri lăuntrice sunt clar enunţate ca în Ta twam asi. Sensul vieţii este aflarea adevărului, aşa cum vom găsi formulată această întrebare în poezia Criticilor mei: „Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?“.

Scrisoarea I este şi o meditaţie pe tema poetul şi poezia, fiindcă aşa cum în Upanişade, Vede, Bhagavad-Gita sunt sintetizate problemele fundamentale ale vieţii şi universului, tot astfel Eminescu ar dori să ajungă Poetul arhetipal, ipostază a conştiinţei universale, iar poezia să devină arhetipală, adică să conţină acele „mantra“, formulele sacre fundamentale, prin care s-a generat lumea, prin care omul poate penetra conştiinţa universală. De aceea laudele pentru omul de geniu nu sunt un scop, fiindcă, dacă a ajuns să aibă Cunoaşterea, spiritul se descătuşează de iluzia vieţii (maya), de vălul aparenţelor, creat de demonul Mara. Lumea, realitatea 175 senzorială, cunoaşterea relativă prin simţuri trebuiesc integral părăsite, fiindcă, fără această renunţare, spiritul nu poate înţelege jocul subtil, prin care natura reţine spiritul: „De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi“.

De aici drumul Cunoaşterii se deschide: „În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte“. El, Cunoscătorul, omul de geniu, trebuie să afle că adevărata valoare se impune după moartea sa, prin faptul că ea conţine adevăratele lumini. Poezia este, deci, un mesaj esenţial, rostit de cel care are Cunoaşterea revelată, aşa cum vor dori să-l formuleze poeţii expresionişti de mai târziu.

Această Cunoaştere fundamentală este că, după momentul morţii, sufletul omului merge pe una din cele două căi, în concepţia indiană. Calea strămoşilor, care duce spre Lună, a reîncarnărilor — Samsara — spiritul se va reîntoarce spre a încerca într-o altă viaţă eliberarea. Calea luminii, a soarelui, este dată spiritului, care, având Cunoaşterea, se eliberează, fiindcă ştie formula mantra, pe care trebuie s-o rostească, când va fi întrebat de Sinele Suprem: Cine eşti tu? Răspunsul este Tat twam asi — Eu sunt Tu (sau Acesta eşti Tu), adică esenţa legii identităţii, prin care se realizează contopirea în conştiinţa universală, pierderea identităţii eului. De aceea, în Bhagavad-Gita, Krisna îi descoperă discipolului să nu spună niciodată eu.

Sensul poeziei, valoarea cunoaşterii şi a vieţii, a poetului şi a filosofiei este pierderea identităţii eului. În creştinism, cele două căi de după moarte sunt Calea prin vămi, când sufletul nu este spovedit şi împărtăşit, Calea luminată, când sufletul este dus de îngeri direct în faţa Domnului Iisus Hristos. Mântuirea se face prin Domnul Iisus Hristos, prin sacrificiul de sine al Mântuitorului. Nimeni nu poate intra în Împărăţia dată de Tatăl Fiului Său decât prin Sfintele Taine. De aceea Ortodoxia este calea cea dreaptă, Calea Adevărului, a adevăratei credinţe. Drumul spre acest adevăr îl reflectă, în esenţă, întreaga poezie a lui Eminescu.